miercuri, 12 decembrie, 2018

Cultivă inteligenţa emoţională a copilului tău

De la începutul secolului XX importanţa “inteligenţei” (cuantificată în “IQ” – coeficient de inteligenţă) a fost exagerată în aproape fiecare aspect al activităţii umane.

Într-adevăr, IQ-ul a fost într-atât de popularizat încât metodele educaţionale şi parentale sunt angrenate în maximizarea abilităţilor intelectuale ale copiilor. O întreagă industrie, susţinută de multă literatură, a dat naştere unor metode sofisticate de măsurare a IQ-ului, interpretare a rezultatelor testelor de inteligenţă şi, în consecinţă, de planificare a viitoarei cariere a copiilor.

De ce preţuim mai mult creierul decât inima şi sufletul? Faptul că un IQ ridicat este adesea corelat cu depresia nu spune prea mult în favoarea capacităţii de adaptare. Mai mult, IQ-ul este un slab predictor al succesului în relaţii şi nu are absolut nimic de a face cu satisfacţiile vieţii în general sau cu sănătatea fizică şi psihică. Una dintre cele mai triste şi răspândite concepţii greşite din timpul nostru este aceea că un IQ ridicat conduce la echilibru emoţional şi maturitate psihologică.

Cultura noastră centrată pe intelect accentuează nevoia de a-i învăţa pe copii cum să gândească, să raţioneze şi să observe. Suntem însă abia la începuturi, nesiguri încă pe noi, atunci când vine vorba de a-i învăţa pe copii cum să simtă, cum să creeze şi cum să navigheze cu succes pe apele schimbătoare ale relaţiilor umane.

“Inteligenţa emoţională”, o expresie propusă de Howard Garner în Frames of Mind (1983), descrie un domeniu al conştienţei umane care, până de curând, a fost serios neglijat. Studiul inteligenţei emoţionale şi modul în care o cultivăm în copiii noştri este, fără îndoială, următoarea frontieră a evoluţiei sociale. În prezent se bucură de o explozie a atenţiei din partea comunităţii academice, Amazon.com afişând deja peste 50 de titluri care tratează acest subiect. Chiar şi şcolile tradiţionale încep să se îndepărteze de metodele de predare bazate numai pe competiţie şi dezvoltare intelectuală, optând în schimb pentru o abordare cooperantă, care să dezvolte aptitudinile emoţionale ale copiilor.

Inteligenţa emoţională include, printre multe alte lucruri, capacitatea de a empatiza profund cu alţii, de a conduce înţelept sau de a urma cu eleganţă, de a ne respecta limitele, de a ne manifesta şi împlini talentele precum şi de a oferi şi primi dragoste şi susţinere. Relaţiile nu pot fi cu adevarat personale, nici nu se pot dezvolta fără o profundă împărtăşire a lumii emoţionale interioare. Mulţi dintre noi am învăţat de mici să ne ascundem sau să ne ignorăm sentimentele, să credem că nu sunt importante; de aceea relaţiile nu se pot dezvolta şi devin plictisitoare. Mai important, capacitatea noastră de a inspira şi de a împărtăşi inteligenţa emoţională copiilor noştri depinde de controlul propriilor sentimente şi de dorinţa noastră de a învăţa şi a creşte în această privinţă.

Orice relaţie serioasă, fie că e personală sau profesională, solicită o mare inteligenţă emoţională – nu doar pentru a “sta împreună” ci şi pentru a rămâne vii şi dinamici. Deşi cei mai mulţi dintre noi pretindem că suntem “bine” sau “OK” în cea mai mare parte a timpului, puţini ne amintim cum să simţim profund, cum să experimentăm fericire sau bucurie.

În continuare, iată nişte întrebări la care puteţi reflecta pentru a căpăta o perspectivă asupra propriilor emoţii şi pentru a înţelege mai bine ce înseamnă “inteligenţa emoţională”. Amintiţi-vă că acesta nu este un concurs; EQ nu este măsurabil. Când vine vorba despre inteligenţa emoţională, toţi suntem într-o călătorie de descoperire! Aceste întrebări intenţionează să vă provoace să reflectaţi la aspectele emoţionale personale pe care v-ar plăcea să le extindeţi sau dezvoltaţi. Unele întrebări ar putea părea banale la o primă vedere; luaţi-vă, totuşi, timp pentru a vă gândi cum vi se aplică personal fiecare punct.

Abilităţi relaţionale
Dacă eşti trist, îndurerat sau jeleşti, îţi permiţi să plângi? Le permiţi celorlalţi să îţi vadă lacrimile?
Îţi poţi exprima mânia liber şi nedistructiv, lăsând-o apoi să treacă?
Renunţi uşor la invidie şi resentimente?
Când te temi, îi laşi pe cei apropiaţi să îţi vadă frica?
Recunoşti faţă de tine însuţi că te temi?
Eşti conştient de nevoile tale emoţionale şi relaţionale, şi exprimi aceste nevoi cu îndrăzneală şi cu respect?
Eşti capabil să recunoşti când ai nevoie de ajutor? Poţi apoi să ceri ajutor şi susţinere?
Poţi primi şi oferi ajutor la fel de uşor?
Poţi spune “nu” fără să te simţi vinovat?
Poţi protesta hotărât împotriva unui tratament nepotrivit?
Poţi lua decizii fără sentimentul că profiţi?
Îţi poţi exprima uşor tandreţea, dragostea, pasiunea? Le poţi primi la fel de uşor?
Poţi să te simţi bine singur, dar în acelaşi timp să accepţi bucuros şi fără disconfort intimitatea?
Te asculţi pe tine şi îi asculţi pe ceilalţi cu atenţie?
Poţi fi empatic nevoilor celorlalţi, fără a-i judeca sau a-i critica?
Poţi percepe cu acurateţe ce simt ceilalţi, simţind compasiune faţă de ei?
Îi poţi motiva pe ceilalţi fără a recurge la tactici care stârnesc teama sau fără a-i manipula?

Fluenţa emoţională
Îţi permiţi să experimentezi frecvent plăcere şi să te bucuri de ea?
Îţi permiţi să experimentezi beatitudine, extaz, emoţie, fascinaţie, veneraţie?
Râzi deseori tare – din toată inima?
Te simţi uneori mişcat de curajul sau entuziasmul celorlalţi?
Îţi poţi controla (nu reprima) impulsurile şi întârzia satisfacţia, fără a recurge în mod obişnuit la vinovăţie, ruşine, sau suprimarea emoţiilor?

Flexibilitate şi echilibru
Îţi poţi concentra energia asupra muncii, reuşind totuşi s-o echilibrezi cu distracţia şi odihna?
Poţi să îi accepţi şi chiar să te bucuri de cei care au nevoi şi concepţii diferite?
Îţi permiţi să fii spontan, să te porţi ca un copil, să te „prosteşti”?
Scopurile tale sunt realiste? Ai răbdarea de a lucra constant pentru atingerea lor?

Respectul de sine
Îţi poţi ierta greşelile, fără să te iei prea în serios?
Îţi poţi accepta lipsurile, fără să te simţi ruşinat, păstrându-ţi entuziasmul pentru a învăţa şi a creşte?
Îţi respecţi părţile tari şi vulnerabilităţile, în loc să te umfli de mândrie pentru unele şi să te copleşească ruşinea pentru celelalte?
Crezi că eşti, în general, sincer cu tine însuţi, fără a te revolta orbeşte sau fără a te conforma aşteptărilor societăţii?
Poţi suporta dezamăgirea sau frustrarea, fără a sfârşi prin a te critica pe tine sau pe ceilalţi?
Eşti blând cu tine însuţi, sau eşti aspru, pedepsindu-te chiar?
Te poţi auto-motiva?
Accepţi înfrâgerea sau eşecul , continuând să te simţi OK cu propria persoană?

Aţi putea chiar să întrebaţi persoanele importante din viaţa voastră cum vă văd ele prin prisma acestor întrebări. Aspectele în care puteţi creşte sunt semnalate prin acele întrebări la care aţi răspuns negativ.

Din fericire, spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională poate fi învăţată şi dezvoltată de-a lungul vieţii. Goleman (1995) vorbeşte despre interacţiunile sănătoase părinte-copil ca fiind temelia inteligenţei emoţionale. Ne construim structurile emoţionale imitându-ne părinţii şi prin răspunsurile faţă de situaţiile în care suntem puşi. În cartea sa Building Healthy Minds (Construind minţi sănătoase) (1999), Stanley Greenspan M.D. afirmă că ceea ce învăţăm despre relaţii şi emoţii în copilăria timpurie – când sistemul nostru central se dezvoltă cel mai rapid – este “gravat” în conexiunile noastre neuronale. La fel ca şi învăţarea limbilor străine, noile competenţe emoţionale pot fi dobândite şi mai târziu în viaţă, deşi cu un efort considerabil mai mare. Rata asimilării este mai mare în copilăria timpurie şi de aceea, ca părinţi, avem atât şansa cât şi responsabilitatea de a influenţa în mod semnificativ inteligenţa emoţională a copiilor noştri.

Majoritatea oamenilor pot ajuta copiii să ajungă la o maturitate funcţională, dar toţi suntem deficienţi, într-un fel sau altul, în a le oferi copiilor noştri un mediu optim pentru dezvoltarea emoţională. Este foarte dificil să le oferim lor ceea ce nu ne-a fost oferit nouă, suntem deci împiedicaţi de insuficienţele propriilor copilării şi de încrederea şi susţinerea limitate pe care comunitatea le oferă domeniului sentimentelor.

Dezvoltarea ansamblului nostru emoţional de bază se sedimentează în straturi, de-a lungul primilor şapte ani din viaţă. Modelele stabilite aici nu sunt neapărat definitive; oricum, învăţarea emoţională este mai puternică la vârsta aceasta datorită deschiderii accentuate şi vulnerabilităţii copiilor. Când, în fiecare etapă, sunt împlinite nevoile emoţionale fundamentale ale unui copil, se aşează bazele pentru răspunsuri emoţionale inteligente, care vor deveni automate şi spontane mai târziu în viaţă. Pe de altă parte, dobândirea abilităţilor relaţionale şi emoţionale, ca adult, poate fi deseori un proces extenuant, declanşat de situaţii dureroase.

Cele cinci rituri de trecere ale copilăriei, pe care doresc să le descriu, îşi au originile în schimbările biologice şi de aceea sunt universale şi nu sunt determinate, în general, de specificul cultural. Fiecare etapă îl găseşte pe copil încercând să stăpânească (cu ajutorul nostru) o sarcină specifică dezvoltării sale şi o funcţie emoţională care vor pregăti terenul pentru imaginea de sine şi pentru relaţiile de mai târziu. În timpul primului rit de trecere copilul stabileşte, la cel mai profund nivel de bază al său, un simţ al preţuirii de sine şi al valorii vieţii.

Primul rit de trecere: Dreptul de a exista

Ce se întâmplă: Această etapă a dezvoltării deschide al doilea trimestru de sarcină, până la naştere, şi primele şase luni de viaţă. Studii recente, publicate în Journal of Perinatal Research şi The Secret Life of the Unborn Child (Thomas Verny, 1994), demonstrează că fătul este surprinzător de conştient şi receptiv faţă de sentimentele mamei, cât şi faţă de o serie de stimuli din exterior, cum ar fi lumina puternică, zgomotele tari, muzica şi chiar tonalitatea vocii altor persoane. Chiar din viaţa intrauterină – înainte să se ivească conştiinţa de “sine” – fătul este profund afectat de mediul emoţional care îl înconjoară, deoarece este conectat în mod constant la stările şi atitudinile mamei prin intermediul fluxului hormonal. Fătul răspunde stresului prin semne vizibile de agitaţie, în timp ce un climat emoţional favorabil îl linişteşte. Felul în care părinţii simt faţă de el este transmis conştiinţei primitive a bebeluşului – el înregistrează şi simte bucuria lor la venirea lui, ori ambivalenţa sau chiar ostilitatea faţă de prezenţa sa. Nici fătul, nici nou-născutul nu au capacitatea de a trasa limite: mama, mediul şi sinele lor sunt una, fără nici o diferenţă. În mod constant, bebeluşul absoarbe foarte mult din emoţiile părinţilor; el simte şi se indentifică pe sine cu ceea ce simt părinţii despre ei înşişi şi despre el. În starea sa inocentă şi influenţabilă, bebeluşul percepe ceea ce simt părinţii săi despre el ca fiind propria sa natură, iar în jurul acestei experienţe îşi formează cele mai profunde atitudini faţă de sine şi faţă de viaţă.

La naştere şi în lunile care urmează, bebeluşul este extrem de vulnerabil, de aceea singurătatea sau lipsa căldurii umane pot conduce la cea mai profundă disperare şi teroare. Impunerea unui program regulat de hrănire şi somn este experimentată de bebeluş ca o distrugere a ritmului său interior natural.

Experienţa dezvoltării optime: Naşterea non traumatică este lipsită de intervenţiile obstetrice de urgenţă, pe care un nou născut extrem de sensibil le reimte ca violenţă şi şoc. Din nefericire, metodele de naştere din maternităţile moderne se concentreză pe măsuri de urgenţă în timp ce ignoră, în mod serios, fragilitatea şi nevoile psihologice şi emoţionale ale mamei şi ale copilului. Separarea fizică ne-necesară a copilului de mamă, imediat după naştere, reprezintă o întrerupere brutală a contactului intim intrauterin. Trecerea către lumea exterioară este hotărâtoare în a oferi bebeluşului informaţii despre natura mediului în care a intrat. De aceea, această trecere trebuie să fie extrem de prietenoasă şi blândă, către o lume caldă, primitoare şi non-violentă, în care copilul va fi primit cu bucurie (vezi Frederick Leboyer – Birth Without Violence (Naşterea fără violenţă), 1995). Bucuria părinţilor la întâlnirea cu bebeluşul este ingredientul necesar al dezvoltării sale sufleteşti. În mod ideal, copilul şi mama au nevoie să rămână într-un contact fizic constant, pentru a creşte legătura dintre ei şi pentru un ataşament sănătos. Ţinutul în braţe, cald, liniştitor şi constant, îi va oferi din plin bebeluşului sentimente de fericire şi siguranţă, care-l vor călăuzi către un echilibru emoţional şi o stare de bine. În această perioadă fragilă, atât mama cât şi copilul au nevoie să fie protejaţi de conflicte sau de lipsa de armonie.

Contactul vizual plin de dragoste şi o voce iubitoare vor sătura foamea bebeluşului pentru susţinere umană, şi vor oferi repere subconşiente pentru relaţiile empatice şi iubitoare de mai târziu. Este de o importanţă vitală ca, la începutul vieţii, cele câteva nevoi fizice şi emoţionale simple ale copilului să fie împlinite după aşteptările lui, conform cu propriul lui ritm biologic, nu conform cu nevoile părintelui (şi ale societăţii) de rutină, linişte etc.

Autor: Robin Grille

Tradus de chani

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

scris de la 6 August, 2009  
În categoria Ataşament, EDUCAŢIE

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!