miercuri, 12 decembrie, 2018

Copilul Normal: care e acesta?

Cântăreşte 3800 grame la naştere. Doarme liniştit trezindu-se de numai 6 ori pe zi pentru a suge. Stă la un sân 5 minute, 5 minute la celălalt, luând în greutate exact 10 grame în prima zi, 20 grame în a doua zi şi aşa mai departe, până când ajunge să sugă fix 180 de mililitri de lapte matern la fiecare masă. Mănâncă cu poftă şi fără întreruperi, imediat după aceea eructează pentru a adormi instantaneu, fericit. Nu e niciodată bolnav, mucos, nervos, nu are niciodată nici măcar o pată. Creşte exact 200 de grame pe săptămână, în fiecare săptămână, în primul an de viaţă. Trece dezinvolt de la sân la formulă, de la sân la suzetă, de la formulă la ceai, în funcţie de voinţa părinţilor şi a pediatrei.

Face cu regularitate caca (dar nu multă!) şi urinează în pamperşi, dar niciodată noaptea! Doarme câte 6 ore legate încă de când s-a născut. Râde când este luat în braţe, ca pe urmă să nu protesteze când este pus să stea singur în pătuţul său. Adoarme singur în pătuţ fără să plângă, fără să se agite, ţinând duios în braţe ursuleţul său de pluş (sau orice alt obiect de tranziţie recomandat de către expertul de serviciu).

În maşină se lasă asigurat de scăunel fără să se zbată, fără să plângă, fericit, şi adoarme aproape instantaneu.

La patru luni reduce singur mesele la un număr de 5 pe zi. La 5 luni renunţă fără să clipească la o masă la sân în favoarea unei supiţe de legume, ca pe urmă să fie hrănit cu diversele piureuri în timp ce stă fericit în scăunelul lui. La 7 luni şi-a diversificat total meniul fiind pregătit pentru creşa unde se va integra fără crize de vreun fel.

Îl recunoaşteţi? E Copilul Normal. Acel obscur obiect al dorinţei cu care fiecare mamă, conştient sau nu, îşi compara propriul fiu fără a întâlni vreodată corespondenţa. E copilul verbului “(aşa)ar trebui să fie”. Organism Generic Modificat, fiul Publicităţii şi al Statisticilor. Niciodată o creatură atât de străină, lipsită de umanitate nu ne-a fost atât de familiară ca acest Copil.

L-aţi întâlnit vreodată? Mă îndoiesc, pentru că el există doar în imaginarul colectiv: Copilul Normal e întotdeauna copilul altei mame, niciodată propriul copil. Copiii reali în comparaţie cu acesta par inevitabili ca având defecte. Au întotdeauna câte o sută de grame mai puţin sau mai mult, vor să stea la sân mai mult decât cantitatea şi timpul stabilit pentru aceasta, în afara orariilor, vor să stea întotdeauna treji, doresc atenţia mamei în loc să stea cuminţi pentru a privi tavanul camerei lor, plâng mult, cu totul de neînţeles, deşi au devenit obiectul tuturor atenţiilor recomandate de către cele mai bune reviste în domeniul puericulturii.

Nu vor să adoarmă singuri în pătuţ, nici să readoarmă singuri liniştiţi dacă s-au trezit în toiul nopţii. Scuipă cu îndârjire diferitele piureuri vitaminizate făcute în mod special pentru ei şi o fac în momentele cele mai nepotrivite pentru că uneori, chiar zile în şir, refuză cu obstinaţie orice linguriţă de piure. Şi, mai ales, se încăpăţânează să stea zi şi noapte cu mama, mamă care se întreabă cu ce a greşit pentru a avea un copil atât de “anormal”.

Pentru că în spatele oricărui copil “cu defecte” (copil real de fapt) stă întotdeauna o mamă “cu defecte”. Şi cum micuţul trebuie să se raporteze mereu la Copilul Normal, la fel mama sa trebuie să se descurce cu Mama Perfectă, acea mamă care are veşnic sânii pocnind de lapte, dar în acelaşi timp, în decursul a câteva săptămâni, are din nou linia unei adolescente, acea mamă care îşi îngrijeşte copilul cu aceeaşi uşurinţa cu care bea un pahar de apă şi se “organizează” astfel încât să nu-şi neglijeze nici soţul, nici serviciul, nici viaţă socială.

Corpul matern după naştere, acest organism misterios, cu hormonii săi galopanţi, cu curbele sale, cu pierderile sale, cu laptele care picură, cu sânii care-şi schimbă continuu volumul, cu modificările de umor, cu somnul întrerupt, e ceva total diferit faţă de imaginea publicitară a proaspetei mămici sau de ceea ce oferă cărţile care se adresează mamelor. Niciuna dintre aceste mame reale nu se poate recunoaşte, aşa cum nu poate să-şi recunoască copilul în imaginea celui propus de Media. Paradoxal, într-o societate omologată în care se notează o anumită realitate specifică acesteia, cotidianul vieţii mamei şi al nou-născutului apare ciudat, necunoscut, greşit.

Şi, cu toate acestea, realitatea milioanelor de copii care se nasc în lume şi care mai apoi cresc şi trăiesc ca nişte fiinţe autentice, împreună cu nenumăratele lor nevoi, atât de unici, atât de deosebiţi unul de altul sunt binecuvântarea părinţilor lor. De ce să ne dorim un copil abstract atunci când cel real este în faţa noastră?

Dacă ar există cu adevărat Copilul Normal, dacă s-ar întâmpla să fie în casa noastră, ar fi o prezenţă neliniştitoare dată fiind irealitatea sa.

Să ne ţinem aproape copilul nostru real, cel care se sustrage definiţiilor, regulilor, tabelelor, sentinţelor experţilor, mărcilor de fabricaţie. Să-i lăsăm lui posibilitatea de-a ne învăţa ce-i este necesar, ce-l face să fie sănătos, să-l lăsăm să ne educe, să ne impună un nou ritm, o nouă poezie a trăirii … şi să sperăm că va creşte cât se poate de “anormal” pentru a-şi conserva în timp unicitatea, noul şi deosebitul mod de a-şi face Lumii cunoscută prezenţa.

Autoare: Antonella Sagone

Tradus de Andreina Balog

Articol preluat dee pe: www.attachmentparenting.ro

scris de la 6 August, 2009  
În categoria Ataşament

Comentarii

Un răspuns la “Copilul Normal: care e acesta?”
  1. serban says:

    creşă la şapte luni? 🙁

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!