miercuri, 29 martie, 2017

Depresia post-natală

Predispoziţia genetică spre DPN este doar o părticică mică din întregul tablou şi vulnerabilitatea genetică nu poate declanşa singură această tulburare. Când o mamă traversează o perioadă de DPN, ceva foarte real o răneşte, deşi cel mai adesea nici ea nu poate preciza exact ce anume. Cercetările moderne, însă, au aruncat o altă lumină asupra acestui subiect.

Declanşatori din prezent

Orice mamă este programată biologic să aştepte un suport emoţional sporit atunci când apare bebeluşul ei; are nevoie să fie ţinută în braţe, să se simtă în siguranţă, ascultată de partener, de prieteni, de propria ei mamă sau familie. În timpul sarcinii, la naştere şi în lunile care urmează, mamele sunt mai fragile din punct de vedere emoţional şi au nevoie de mai multă înţelegere. Este un fapt normal.

Taţii sunt protectorii principali ai bunăstării emoţionale a familiei iar lipsa de suport emoţional din partea lor poate costa mult. Unele femei care suferă de DPN relatează că partenerii lor fie nu le sprijină, fie sunt prea dominatori. Dar şi cu cei mai înţelegători parteneri uneori nu este suficient, în fapt ambii părinţi au nevoie de sprijinul susţinut al întregii familii, al prietenilor şi comunităţii.

Ca în toate etapele maternităţii, un suport emoţional crescut este esenţial şi în timpul naşterii. Suportul emoţional plin de atenţie al unui companion are un impact atât de profund încât reduce semnificativ apariţia complicaţiilor medicale. Mamele care sunt acompaniate de o persoană apropiată de sex feminin, dar şi de partenerul lor, au un travaliu mai scurt, o incidenţă redusă de operaţii cezariene, iar bebeluşii lor necesită mai rar terapie neonatală intensivă.

Nu este neobişnuit ca mamele să se simtă împovărate şi indignate, sau chiar să manifeste ieşiri de-a dreptul ostile faţă de bebeluşi. Este nerealist şi nedrept să ne aşteptăm ca toate proaspetele mămici să se simtă pline de bucurie. Schimbările pe care un bebeluş le aduce în viaţa lor pot fi percepute ca un şoc pentru care nimeni nu le-a pregătit. Odată cu sosirea copilaşului iubit, pierdem mult din libertatea noastră, din spaţiul personal, din timpul petrecut cu noi înşine sau cu partenerul. Unele mame simt că statutul lor a dispărut, că nu mai sunt importante şi valoroase. Dacă şi-au întrerupt o carieră, ele experimentează o înfricoşătoare pierdere de identitate. Aşa că este necesar un proces de plângere, prin care să se poată detaşa cu eleganţă de stilul de viaţă aşa cum era el înainte de bebeluş. Pentru că nu anticipase vreun sentiment negativ şi se aşteptase să simtă euforie şi dragoste faţă de bebeluş, mama este dezamăgită de ea însăşi. Simte că a eşuat, iar asta îi intensifică depresia. De aceea, orice mamă are nevoie de suport empatic continuu din partea familiei şi a prietenilor, a celor care au fost deja în aceeaşi situaţie şi o pot ghida pentru a o depăşi. Are nevoie de prieteni care o pot lua în braţe, îi pot împărtăşi propriile lor experienţe şi o pot reasigura că stările ei emoţionale schimbătoare sunt OK.

Dacă o mamă se simte tristă şi plânge, asta nu indică neapărat o depresie. Plânsul este modul natural al organismului de a se elibera de suferinţa emoţională. Dacă o mamă plânge, în loc să i se spună că are o problemă psihologică ar trebui să fie ascultată, ţinută în braţe, iubită.

Este vorba de depresie sau de traumă?

Pentru unele mame, DPN poate fi un diagnostic eronat, ele pot suferi de Sindromul de Stress Post Traumatic (SSPT). Pentru multe femei, experienţa travaliului poate fi deosebit de traumatizantă. În jur de 20% dintre mame îşi pierd cel puţin o parte din amintirile referitoare la experienţa travaliului: tot ce îşi amintesc este “o ceaţă”. Această amnezie parţială este un fel de disociere şi un simptom clasic de SSPT. Psihologii britanici au descoperit că 2-5% dintre mame dezvoltă SSPT după o naştere dificilă. Un procent mult mai mare suferă de alte simptome ale SSPT, precum coşmaruri, gânduri invazive, probleme cu alăptarea, sentimentul de eşec, sentimente de înstrăinare sau dificultăţi în bonding-ul cu bebeluşul.

Atmosfera spitalicească, rece, a sălilor de naştere şi procedeele invazive ale obstetricii preventive moderne, toate acestea constituie pentru multe femei o agresiune. De cele mai multe ori, naşterea este resimţită ca o schimbare înfricoşătoare, un moment în care mamele au o nevoie profundă de legături sufleteşti empatice; au nevoie să li se valideze sentimentele de teamă. Mamele se simt extrem de vulnerabile în aceste momente, iar sălile moderne de obstetrică pun prea puţin accent pe nevoile lor emoţionale. Multe femei simt că au pierdut controlul, că se execută procedee pe care nu le înţeleg sau cu care nu sunt de acord iar aceste temeri ale lor sunt desconsiderate de echipa medicală. Mai mult, în spitalele care separă proaspetele mămici de bebeluşii lor, nevoia instinctuală copleşitoare de a fi aproape de copil este înlăturată cu brutalitate. Multe mame se simt devastate de această separare, se simt pustiite, jefuite, poate fără să îşi dea seama de ce.

În practica mea, de-a lungul anilor, am auzit foarte multe mame plângându-se cu amărăciune că, atunci când şi-au exprimat aceste sentimente personalului medical, au fost catalogate drept “iraţionale” şi ignorate. O parte din angajaţii spitalului minimizează şi banalizează fluctuaţiile emoţionale ale mamelor care trec prin această perioadă delicată – teama, durerea, sentimentul de neputinţă – ca şi cum singurul lucru care ar conta ar fi ca mama şi copilul să supravieţuiască acestui proces nevătămaţi fizic. Depresia începe atunci când, la încercările femeilor de a-şi verbaliza sentimentele, li se transmite mesajul “nu aveţi de ce să vă plângeţi”. Acest mesaj este pur şi simplu zdrobitor. Noi toţi închidem ochii în faţa acestor traume şi a consecinţelor nefaste pentru mame, pentru partenerii şi copiii lor.

Jean Robinson, cercetător la Asociaţia pentru îmbunătăţirea Serviciilor Maternale din Marea Britanie spune că incidenţa SSPT în rândul proaspetelor mame a crescut în egală măsură cu sporirea intervenţiilor medicale, precum naşterea indusă şi operaţia cezariană. Dar chiar şi după o naştere naturală, simptomele de SSPT pot apărea atunci când mamele se simt neputincioase şi neajutorate şi când dreptul lor de a lua decizii asupra naşterii le este negat.

Vise sfărâmate

Adesea, factorul care determină ca mama să fie afectate de depresie este reprezentat de nevoi emoţionale fundamentale, legate de sarcină, naşterea copilului sau de viaţa de zi cu zi de mămică – nevoi ce nu sunt împlinite. S-ar putea ca ea să nu ştie cum să îşi valideze singură aceste necesităţi. În momentul apariţiei bebeluşului, când nevoia ei de suport este foarte acută, ea se regăseşte singură ore întregi, faţă în faţă cu un bebeluş care îi solicită permanent atenţia. Multe mame simt, atunci când rămân singure, că ziua parcă nu se mai temină. Atributele maternităţii, precum şi solicitările bebeluşului, naturale, puternice, dar nesfârşite, ajung să fie resimţite ca o povară teribilă. Totul trebuia să fie minunat, în schimb însă totul este obositor şi plictisitor. Se aştepta să plutească de fericire, în schimb se regăseşte chinuindu-se. Este şocată, iluziile ei sunt sfărâmate, iar ea se auto-învinovăţeşte. Nimeni nu i-a spus că o să fie aşa.

Ca să înrăutăţească situaţia, prietenii şi familia îi spun mereu cât de norocoasă este şi cât de fericită trebuie să fie. Asta o face să se simtă şi mai izolată, mai ruşinată, simte ca sigur ceva este în neregulă cu ea. Cel mai tare se agravează situaţia unei mame atunci când i se spune că nu este raţională. Un asemenea comentariu insensibil, într-un asemenea moment de vulnerabilitate emoţională, poate fi zguduitor.

Prevenirea DPN

Pentru a trata DPN trebuie să acţionăm proactiv, înaintea debutului acesteia. Iată câteva aspecte la care să vă gândiţi de-a lungul sarcinii:

• Alege naşterea naturală dacă acest lucru este posibil; medicaţia utilizată la naştere interferează cu eliberarea naturală a hormonilor fericirii şi iubirii;
• Interesează-te cum a decurs naşterea ta şi primii ani ai copilăriei; găseşte consiliere dacă este nevoie;
• Asigură-te că vei avea suport emoţional din plin – din partea partenerului, a prietenilor, sau o doula. Mama sau o altă femeie mai în vârstă sunt, în mod deosebit, importante;
• Implică tatăl cât se poate de mult pe toată durata sarcinii şi în timpul naşterii, astfel încât el să fie acolo pentru a te susţine;
• Nu te lupta cu depresia: în schimb, primeşte-o ca pe o invitaţie la introspecţie, la încetinirea ritmului, la a simţi şi a te vindeca. Ţine un jurnal, desenează;
• Nu sta singură acasă mai mult decât îţi face plăcere. Petrece timpul în compania altor mame, în grupuri de părinţi;
• Nu înmagazina sentimentele. Poţi plânge, exprimă-ţi sentimentele, vorbeşte cât mai mult despre ceea ce simţi;
• Înconjoară-te de persoane care ştiu să asculte;
• Alăptează. Alăptarea eliberează ocitocina, hormonul fericirii şi iubirii;
• Nu te forţa încercând să duci la capăt diverse responsabilităţi înainte de a fi pregătită. Plănuieşte din timp o “lună a bebeluşului” – prima lună după naştere – ca pe o perioadă de tranziţie, de interiorizare a procesului naşterii şi creerii unei familii. Aranjează dinainte de naştere să ai ajutor la treburile domestice pentru această primă lună – pregătirea mâncării, spălatul rufelor, alte activităţi domestice. Prietenii şi familia pot organiza o listă de sarcini – în care fiecare îşi asumă o sarcină – iată un adevărat cadou pentru o mamă.

Autor: Robin Grille

Tradus de: Raluca Nanu

Articol preluat de pe: www.attachmentparening.ro

scris de la 6 August, 2009  
În categoria Naştere, Recomandări

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!