miercuri, 23 septembrie, 2020

De două ori mamă, o singură dată femeie – povestea Teodorei cea puternică

 

Am născut prima dată în noiembrie 2006 şi apoi pentru a doua oară în septembrie 2010.

A fost într-o zi de miercuri de ambele dăţi. Şi prima oară şi a doua am ajuns la spital la 7

dimineaţa, iar naşterea s-a petrecut după prânz. Acelaşi spital de stat din Bucureşti, acelaşi

medic, chiar şi – total întâmplător – aceeaşi moaşă. Asemănările se opresc aici.

La prima naştere aveam 26 de ani. Eram prima din gaşca de prietene care avea un copil şi

printre foarte puţinele, chiar şi până în ziua de astăzi, care a ales să nască natural. Nu ştiam

prea multe despre naştere. Vorbisem puţin cu mama, mai auzisem câte ceva pe ici pe colo, dar

în niciun caz nu mă loveam la tot pasul, ca acum, de bloguri pe care o mulţime de mămici îşi

prezentau experienţele şi nici de site-uri cu sfaturi felurite.

Sau poate nici nu am vrut neapărat să ştiu prea multe. M-am gândit doar că „ natural” este

felul în care nasc milioane de femei de atâta vreme şi deci nu trebuie să mă pregătesc cu

nimic. Natura va avea grijă de toate. Cezariana nu era pentru mine decât o operaţie şi, prin
urmare, nu mi-o doream.

Medicul ales face de ani de zile o echilibristică fantastică cu cazurile complicate atât de la

spital, cât şi de la cabinetul privat. Şi pentru că are un program atât de încărcat preferă,

desigur, naşterile programate, prima opţiune fiind cezariana. Am insistat totuşi, fără să ştiu

exact de ce, pentru naşterea naturală şi iată-mă foarte aproape de momentul zero. Am cerut

anestezia epidurală pentru că auzisem, desigur, că aşa nu doare. La cursurile pentru viitorii

părinţi văzusem chiar un filmuleţ cu o naştere cu anestezie, iar moaşa respectivă ne povestea

pe marginea imaginilor cum, din momentul în care anestezicul şi-a făcut efectul, durerile au

dispărut complet. Cine nu şi-ar dori aşa ceva?

Aceeaşi moaşă ne spusese că este mult mai bine ca medicul să facă o epiziotomie, pentru că
în cazul în care perineul se rupe în mod necontrolat efectele pot fi foarte urâte. Din nou, cine

să o contrazică? O femeie aflată în faţa primei sale naşteri în niciun caz.

Aşadar, planul meu de naştere suna în felul următor: naştere naturală, cu anestezie. Restul,

vedem la faţa locului. Iar la faţa locului… anestezia nu a atenuat deloc durerile, nici după

a treia doză, însă mi-a limitat cumva controlul asupra întregii zone. Degeaba ţipau la mine

cei din sală cum să respir, pentru că auzeam pentru prima dată lucrurile alea şi nu reuşeam

să mă concentrez suficient cât să le şi pun în aplicare. Iar epiziotomiei nu am avut cum să

mă opun pentru că am aflat de ea simţind-o. Copilul a ieşit ajutat de coatele în burtă ale

moaşelor şi asistentelor, dar şi de forcepsul medicului. Mijloacele naturii, cu alte cuvinte…

Planul meu de a mă descurca pe moment a eşuat pentru că natura avea, totuşi, nevoie de ceva
ajutor din partea mea.

Prima mea fetiţă a avut 3,5 kg. Mi-au arătat-o scurt şi am pupat-o „ din avion” , după care au

dus-o la salonul de nou-născuţi. Era ora 15, aveam să o mai văd la 12 noaptea. În tot acest

timp am zăcut în sala de naşteri, imobilizată de anestezicul care îşi făcuse în sfârşit efectul.

Întrebam fiecare asistentă şi infirmieră care venea pe la mine când pot merge să îmi văd
copilul şi unicul răspuns pe care îl primeam era „ după ce dormi” .

Tot restul şederii în spital l-am petrecut, de altfel, întrebându-mă ce face fetiţa mea. Sistemul

rooming-in nu se practica atunci în spital, aşa că îţi puteai vedea copilul cu program. Din

trei în trei ore, cu o pauză mai mare noaptea. În camera de alăptat puteai rămâne cel mult o

jumătate de oră, pe urmă trebuia să înapoiezi copilul printr-un fel de ghişeu, la salonul de

nou-născuţi. Nu-ţi rămânea decât să-ţi imaginezi ce se întâmpla de partea cealaltă.

De fiecare dată când îmi primeam fetiţa prin acel ghişeu era adormită şi înfăşată. N-am

auzit-o plângând decât acasă, acolo unde am şi reuşit să o alăptez pentru prima oară. Deşi

atunci când am întrebat dacă i s-a dat lapte praf mi s-a spus că în acel spital copiii nu primesc

aşa ceva, după patru ani aceeaşi întrebare a primit un răspuns extrem de precis: marca

folosită.

Tot după patru ani, am aflat că mare parte dintre regulile de care m-am lovit la naşterea

dintâi sunt, de fapt, orientative. Dacă ştii să ceri ferm anumite lucruri se va întâmpla cum

îţi doreşti. Iar eu am cerut chiar începând cu naşterea. Am cerut din nou naştere naturală,

dar fără epiziotomie şi fără anestezie. De fapt, planul meu a fost, din nou, să las natura să-

şi facă treaba. Cu ceva ajutor, însă, de această dată. Am învăţat cum trebuie să respir pe

perioada travaliului şi, chiar de la primele contracţii, am văzut că metoda funcţionează.

Mi-am luat cu mine un mp3 player şi am ascultat până la capăt muzica preferată pentru că

citisem că dacă eşti relaxată totul va decurge mult mai repede şi mai uşor. Deşi mi s-a zis să

stau întinsă, mi-am amintit cât de pierdută mă simţisem data trecută cu ochii în tavan şi le-

am spus asistentelor că aş prefera să dansez. Ceea ce am şi făcut.

Întreg travaliul a trecut uşor, m-a luat chiar prin surprindere dilataţia maximă, deşi ca

durată nu a fost decât cu o oră mai scurt ca prima oară. Şi apoi a urmat punctul culminant:

expulzia, un copil care a ţâşnit din mine pregătit pentru viaţă. Mi-am dat seama că aşa ceva

nu simţisem la prima naştere. Era a doua oară când aduceam pe lume un copil, dar prima dată

când am înţeles cu adevărat ce însemna asta.

Cea de-a doua mea fetiţă a cântărit 3,650 kg. Am cerut să o alăptez imediat după naştere,

însă probabil că nu am mai fost suficient de fermă. Mi s-a răspuns, din nou, că trebuie întâi

să mă odihnesc.

Am revăzut-o abia după patru ore, la acelaşi salon de nou-născuţi, deşi de data aceasta

spitalul avea sistem rooming-in, iar eu îmi luasem special o rezervă individuală şi

prevenisem pe toată lumea că vreau să stau cu copilul. Am reuşit totuşi să ne reunim după

prima noapte, după ce am convins pe toată lumea că sunt într-adevăr hotărâtă să nu folosesc

televizorul din rezervă, ci să alăptez şi să schimb scutece.

Am ieşit din spital cu un copil care deja mânca şi, mai ales, pe care simţeam deja că îl

cunosc. Trecuserăm cu bine de prima noastră noapte împreună – o schimbasem, o mirosisem,

o mângâiasem. Eram pregătite pentru următoarele.

de Teodora

scris de la 22 October, 2010  
În categoria Naştere

Comentarii

3 Răspunsuri la “De două ori mamă, o singură dată femeie – povestea Teodorei cea puternică”
  1. andreea says:

    foarte foarte frumos povestit! sa-ti traiasca!

  2. Bianca says:

    Sa va traiasca amandoua comori si sa va dea Dumnezeu multa sanatate, ca restul vin ele … Povestea mi-a facut pielea gaina, prin naturaletea ei … minunat! Nu cred ca exista ceva mai frumos in lume!

  3. delia says:

    foarte frumoasa povestea unei mame echilibrate! felicitari! sper sa am si eu parte de o a doua nastere asa!Cred ca o sa ma pregatesc mai bine stiind ce inseamna.

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!