joi, 15 noiembrie, 2018

Adela şi Naşterea


Salut sunt Vlad, tatăl lui Mihnea Andrei.

Cap 1. Viaţa lui în Burtică

Eu, ca un tată modern ce credeam că sunt, înainte de a începe cursul Lamaze, trăiam cu impresia ca voi merge în ziua sau noaptea naşterii şi voi bea cu baieţii până vom cădea pe jos. Din două motive: 1) Nu mă prea pricep la secvenţe sângeroase (ultima mea experienţă într-un spital: am leşinat ca un om curajos ce sunt). 2) Aşa se purta pe vremea lui taică-meu.

După parcurgerea cursului, am înţeles cât de important este pentru mămică şi pentru copilul meu prezenţa tatălui în acele momente. Şi am început din ce în ce mai tare să-mi doresc să fiu acolo cu ei. După cele discutate la curs, era destul de greu să găsim un loc în care să pot participa şi eu la acel eveniment. Vezi sistemul de sănătate din România. Până la urma am găsit şi acel loc şi am aşteptat ca timpul să le rânduiască aşa cum trebuie.

Cap 2. Travaliul şi Naşterea

Ultimul control al medicului ginecolog nu ne-a expus momentul naşterii asa cum ne aşteptam noi. Eram într-o joi şi data naşterii din calcule “babeşti” era abia lunea viitoare. Dar medicul ne-a spus că, dat fiind faptul că atunci colul “nu era şters”, trebuia să mai mergem la un control în următoarea joi. Dar până joi, ce să vezi? Duminică ne făcusem program să mergem la un film de la 19:00. Pe la 17:30, poate şi din motivul că exista ocitocină din plin , s-a rupt apa. «Bun, asta înseamnă că nu mai mergem la film?» Oare cât de dus am putut să fiu să mă gândesc aşa? Oricum, s-au urmat paşii normali de telefoane către doctor, spital şi, nu în ultimul rând către moaşa/doula (Irina). Şi am plecat spre clinică. Între timp începuseră şi contracţiile. Le înregistram constant pentru a vedea evoluţia. Asta fară ca ea să-şi dea seama pentru a nu o stresa şi a nu-i stârni alte gânduri. După primul contact cu spitalul, şocul fiind destul de mare, s-au pierdut contracţiile şi au început primele negocieri. Procedurile spitaliceşti spun că dacă ţi s-a rupt apa trebuie să mergi deja în sala de naşteri. Ceea ce pe noi nu ne-a făcut să ne simţim aşa încrezători în ceea ce va urma. Şi atunci am obţinut să stăm în rezerva noastră. Din acest moment am vrut să înregistrez toate datele pentru că eu niciodată nu am ştiut la ce oră m-am născut şi cum a fost pe-atunci. Ataşez mai jos ce am trăit noi împreună atunci în timp real.

– 17:35 s-a rupt apa ( aspect incolor rozaliu)
– 17:40 au început contracţiile
– 18:40 am venit la spital
– 19:00 prima monitorizare a lui bebe (dilataţie 1 cm), inhibare din cauza aparaturii şi pierderea contracţiilor
– 20:00 cazare în rezervă, revenirea contracţiilor din 5 în 5 min cu 30-40 sec (am vorbit la telefon cu Irina să vină, să vină!!! Recomand antrenament înainte de travaliu la masaj, oricum viitoarele mame nu o să fie supărate. Abia aşteptam să vină Irina să mă ajute la masaj – Merci încă-o dată Irina!!!)
– 21:30 monitorizare puls bebe, contracţii de intensitate mare cu durata de până la 2 min
– 21:45 călduri în timpul contracţiei
– 22:15 dilataţie 2 cm cu indulgenţă
– 23:00
Ade doarme şi are contracţii în somn. Sper să nu-şi mai aducă aminte de ele, sunt la intervale mai lungi. A venit şi anestezista să vb cu Ade, dar i-am spus că momentan nu avem nevoie de ea.
– 23:10 moaşa de la clinică a venit în vizită dar Draga doarme
– 23:18 Ade încă doarme, contracţiile sunt mai intense după cum se arartă
– 23:55 monitorizare bebe
– 24:00 a venit Irina, Yupiii
– 01:15 dilataţie 6 cm
– 01:30 dilataţie 8 cm
– 02:25 neonatologul este aici( ultima luptă) BRAVO DRAGA ÎNCĂ UN PIC
– 02:35 A venit COMOARA NOASTRĂ, MIHNEA ANDREI ROŞCA METAXA. – şi după tăierea ombilicului am solicitat echipei de neonatologie să dea direct mamei copilul înainte de a-l măsura, cântări şi ce se mai face – acţiuni care- mi par aberante în acele momente de maximă emoţie!
– 02:50 Mihnea a plecat la neonatologie
– 02:50 rehab works started
– 03:15 rehab works finished (nu aş fi vrut să fiu în locul ei…)
– 03:38 familia reunită

Cam asta a fost povestea noastră şi cu siguranţă o vom mai repeta cel puţin încă o dată.

Vă mulţumesc,

Vlad



Povestea naşterii lui Mihnea

Mihnea-Andrei s-a născut pe 5 septembrie la 2h35. Nu voi uita niciodată noaptea aceea! A fost cel mai frumos moment la care am avut bucuria să particip (destul de activ, ce-i drept!). În realitate mă aşteptam la cu totul altceva, în ciuda explicaţiilor şi exemplelor fericite ale Irinei de la cursurile Lamaze. Mă aşteptam la o experienţă traumatizantă. De mică am fost programată să am aşteptările astea. Poveştile bunicii care a avut un travaliu de 3 zile şi 3 nopţi (!), filmele în care vezi femeile ţipând ca din gură de şarpe şi înjurându-şi barbaţii, etc. Doar mama a încercat să mă liniştească spunându-mi că nu moare nimeni dintr-o naştere şi că, oricum, uiţi imediat durerile. Lucru care nu mă prea liniştea, ce-i drept.

Eram acasă cu Vlad, pregătindu-ne să mergem la cinema. S-a rupt apa la ora 5 şi jumătate. Lucru ciudat, nu m-am panicat, încă mi se părea atât de departe momentul în care voi naşte. Vlad încă mă întreba ‘Dar mai mergem la film, nu?’. Însă au început contracţiile o dată la 5 minute, destul de uşoare, dar destul de ordonate în timp ca să mă facă să îmi pregătesc repede bagajul de maternitate.

Am ajuns la CMU pe la 8 şi, spre dezamăgirea mea, medicul de gardă mi-a spus că nu am dilataţie decât 1 cm. Eu vroiam să mă întorc acasă, însă mi s-a explicat că procedura în România este să rămâi în spital odată ajunsă cu apa ruptă, din varii motive pe care nu le mai ţin minte. Îmi amintesc însă disperarea care m-a cuprins, cred că mi-au dat şi lacrimile, când am auzit că, în plus, va trebui să merg direct în sala de travaliu. Deja vedeam în faţa ochilor perfuziile pentru augmentarea travaliului, focepsul şi alte instrumente de tortură. Am reuşit însă, cu ajutorul lui Vlad, să ne impunem măcar un pic şi să ne ocupăm rezerva, amânând momentul urcării în sala de travaliu.

Din rezervă nu mai ţin minte foarte multe. Doar monitorizările bătăilor inimii fătului din oră în oră (sau mai rar?), lucru destul de enervant. După ceva vreme, la următorul control, mi s-a spus ca dilataţia era ‘2 cm cu indulgenţă’. Dezamagiţi, ne-am întors în rezervă. Eu eram mai mult decât dezamagită, mă cuprinsese chiar un fel de delăsare. Nu mă încurajase nimeni din personalul medical că totul merge bine, şi parcă începeam să accept că, poate, lucrurile nu vor decurge atât de natural şi frumos cum planificasem eu. Aşa că, în loc să continui să mă mişc, cum ştiam că ar trebui, m-am lăsat ‘’pe o dungă’’ în pat şi am încercat să dorm. Între momentele de durere, câte un minut. Încercam totuşi să inspir şi să expir lung pe contracţii şi îmi vizualizam colul uterin care se dilata. Era o metodă bună. Îmi număram respiraţiile şi mă bucuram când se termina o contracţie şi puteam să aţipesc din nou. Ştiam că Vlad era acolo, în faţa mea, nu spunea nimic, dar cred că mă privea cu drag şi eu îi eram foarte recunoscătoare. Însă nu vorbeam nimic.

La un moment dat şi-a băgat capul pe uşă o doamnă, la care n-am catadicsit să mă uit, însă am auzit ce spunea. ‘Am auzit că aici e o curajoasă care nu are nevoie de mine!’, pe un ton puţin ironic. Vlad i-a mulţumit şi i-a spus calm că ne descurcăm deocamdată.Era anestezista.

Nu ştiu cum au trecut 4 ore. Mi se părea că trecuseră 15 minute. S-a făcut însa ora 12 şi a intrat pe uşă Irina. Cred ca m-am uitat la ea cu o faţă destul de suparată şi dezamagită, pentru că, în mintea mea, lucrurile mergeau prost: aveam contracţii şi nu mă dilatam. Irina mi-a zâmbit, a stins lumina (cum de nu ne gândiseram noi la asta!), a scos din geantă ‘artileria grea’ – adica nişte uleiuri de masaj. Vorbea în şoaptă cu Vlad, îmi făcea masaj la picior, era atât de liniştita încât m-a liniştit şi pe mine. Fără să îmi spună nimic. Ca o zână bună. Dintr-o dată situaţia era sub control. Mi-a sugerat să fac un duş, să mă ridic. Şi a fost foarte bine: la următorul control dilataţia era 6 cm!

Medicul meu a fost chemat şi mi s-a spus că trebuie să urcăm în sala de naşteri. Adică cu două etaje mai sus, pe care am ţinut să le urc pe jos (ce naiba, am alergat eu maratonul, nu o să pot urca 2 etaje?!). Şi, surpriză: sus dilataţia colului era deja de 8 cm. De ce nu or fi pus sala de naşteri cu încă două etaje mai sus??

Din acel moment am simţit că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Eram fericită, în ciuda contracţiilor care erau mai puternice ca înainte. Îl aveam pe Vlad lângă mine, de care mă sprijineam şi cu care dansam (dacă poţi numi dans bălăngăneala în doi pe care o făceam noi). El nu îmi spunea nimic, dar era langă mine, mă mângaia şi mă ţinea în braţele lui puternice, în care mă lăsam cu toata greutatea. Irina a scos alt instrument de artilerie grea: prosopul cu apa rece aplicat pe frunte! (aş da oricând toate aparatele şi instrumentele din sala aceea de travaliu pe prosopul ăla cu apă rece şi uleiul de masaj ale Irinei…). Peste ceva vreme, la una din contracţii, am simţit nevoia sa împing. Şi atunci m-am aşezat pe scaunul cu colac şi am început să împing controlat. Doamna doctor era lângă mine, cu calmul ei pentru care nu o să pot niciodată să îi mulţumesc îndeajuns, şi eu împingeam la ‘ordinul’ ei. Însă doar ce îmi spunea ea ajungea într-adevar la urechile mele. Mi se parea că tot ce e în jur dispăruse, sau, mai bine zis, că eu plecasem de acolo, că priveam scena de undeva din afară şi că mişcările şi sunetele pe care le făcea corpul meu nu mai erau controlate de mine. Năşteam, îmi era clar, dar parca corpul meu făcea asta singur, necontrolat. Şi, spre mirarea mea (de acolo, de altundeva de unde mi se părea că privesc toată scena), mi se părea că acest corp al meu se descurcă foarte bine! Eram într-o stare totală de abandon, nu mai simţeam durere, ci chiar placere la un moment dat, eliberare. Nu mai îmi era nici frică.

La final, doamna doctor m-a rugat să mă urc pe masă, ca să facă un control final. Fătul era coborât în vagin, simţisem şi eu asta. Masa nu era locul în care vroiam să nasc (nu aşa îmi imaginasem totul), însă, odată ajunsă acolo, nu am mai cerut să cobor. Îmi era bine, ştiam că se va termina în curând. Ştiam asta mai ales pentru că intraseră în cameră câteva persoane în plus, de la neonatologie. Nu mi-a plăcut că era atât de multă lume în jurul meu. Bineînţeles, am ieşit din starea de graţie în care eram şi am început să conştientizez totul. Păcat. Din fericire, nu a mai fost nevoie decât de câteva împingeri şi s-a terminat. Împingeri, dar şi relaxări de perineu, importante, pentru că doamna doctor avea, cum a zis chiar ea, ‘comandă de perineu intact’. Comandă onorată.

Şi, dintr-o dată, am văzut că doamna doctor îl ţinea în braţe. Pe copilul meu! Era copilul meu, pe care eu tocmai îl născusem! Nu îmi venea să cred. Abia în acel moment am conştientizat că eu într-adevăr am un copil, că sunt mama lui, că eu l-am născut şi că, într-adevăr, în cele 9 luni am crescut un copil în burtică, era adevărat! Am întins braţele spre el, să ating minunea, să mă asigur că nu visez. Vlad le-a spus doamnelor de la neonatologie să mi-l dea în braţe. Şi l-am primit. Nu am mai trăit niciodată o clipă mai intensă. Eram fericită. Eram fericiţi.

Poate că există într-adevăr, cum spune mama, nişte hormoni responsabili de uitare după travaliu şi naştere. Poate că nu mai ţin minte exact intensitatea contracţiilor. Nu aş mai şti să le descriu. Însă nu voi uita niciodată starea de absenţă, de detaşare, de la sfârşitul travaliului, şi nici fericirea care m-a cuprins când mi-am luat copilul în braţe. Eram, într-adevăr, pe altă lume.

Am mai trăit momente intense de satisfacţie, în care am fost mândră de mine, dar niciun finish de maraton reuşit şi nicio diplomă primită cu felicitări nu au reuşit să îmi aducă o bucurie la fel de mare.

Care ar fi concluzia mea? Cred că nu e nevoie de mare lucru ca să faci din experienţa naşterii ceea ce natura a planificat să fie de fapt. Doar de linişte, iubire şi încredere în cei câţiva oameni care sunt în jurul tău.

Adela



scris de la 20 November, 2010  
În categoria Naştere

Comentarii

11 Răspunsuri la “Adela şi Naşterea”
  1. Cred ca astefel de povesti despre nastere ar trebui sa fie expuse mai des.
    M-a impresionat povestea tatalui care a descris intocmai ceea ce simt toti taticii din zilele noastre.
    Ei sunt undeva la gradinita. Au reusit sa devina altfel de parteneri pentru sotiile lor, detasandu-se de ceea ce insemna ,, barbatul” acum ceva vreme, generatia parintilor nostri, dar inca nu isi gasesc locul ca viitori tatici.
    Adesea ne raportam la experientele parintilor nostrii, fie preluam ceea ce consideram ca merita, fie dorim a schimba cu ardoare ceva.
    Ce simplu e sa preiei ideea viitorului tata care se teme de sange si lesina cand il vede!
    Acel proaspat tata devenit, care primeste un telefon de la sotia epuizata ce fericita il anunta ca i s-a nascut puiul…
    Acel tata care porneste sa sarbatoreasca cu prietenii…
    Dar locul lui oare nu este langa puiul sau si mama care numai ce a trecut prin experienta nasterii?
    Oare daca ar afla taticii in devenire cat de importanta este prezenta lor la nastere alaturi de sotia sa, alaturi de bebelus si cat de importanti sunt primii pasi impreuna in acest emotionant drum al familiei, oare nu ar alege toti sa faca o revolutie?
    Sa schimbe sistemul sanitar din Romania?

    Tatici, informati-va !
    O data cu nasterea bebelusului se naste o familie: o mama, un tata.

  2. Bob (Mihai Dragomirescu) says:

    Bravo vere!!! Trebuie sa ii facem cunostinta lui Mihnea al tau cu Ioana a mea 😉

  3. Talida says:

    Felicitari! Am citit cu sufletul la gura si cu lacrimi in ochi! Sa va traiasca puiul si sa va bucurati de fiecare clipa impreuna…
    Totusi, unde si cu cine ati nascut?
    🙂

  4. Adela says:

    Multumim, Talida! Am nascut la CMU – Regina Maria, cu doamna doctor Florina Mihalache. Dr Mihalache nu este angajat CMU, dar a acceptat sa vina in calitate de colaborator extern. In mod normal, doamna doctor este la maternitatea CF2.
    Toate cele bune,

    Adela

  5. Talida says:

    Merci de raspuns! 🙂

  6. Octavia says:

    scaun cu colac? ai fi putut sa nasti pe el daca nu te invita pe masa?

  7. Adela says:

    Octavia, imi pare rau ca raspund tarziu. Sunt sigura ca as fi putut sa nasc acolo. Problema era ca doctorul avea nevoie sa imi faca un consult sa vada ‘cum stam’ si eu nu am mai avut puterea sa mai cobor de pe masa. In orice caz, am stat destul de mult pe scaunul cu colac si acum imi pare rau ca nu am ramas pana la sfarsit.

  8. Laura says:

    Trebuie sa recunosc ca m-a emotionat aproape de lacrimi povestea sosirii pe lume a lui Mihnea, placut spusa din ambele perspective. si eu voi deveni in curand mamica, am intrat in saptamana 37…deci nu mai avem mult. imi doresc enorm sa nasc natural si imi doresc ca totul sa fie in favoarea nasterii pe aceasta cale. acum, dupa ce am citit experienta voastra totul imi pare foarte simplu si usor desi temerile nu vor dispare cu totul. voi naste la Polizu si nu stiu daca acolo ne vor fi oferite conditiile de la CMU. sper ca tati sa aiba voie sa stea cu noi, sper ca travaliul sa ni-l petrecem in rezerva si nu in sala de travaliu cu tot personalul pe cap si sper ca totul sa fie o experienta placuta in final. Multumesc pentru incurajarile primite prin acest articol!

  9. happy-mami says:

    Frumoasa povestea! Am citit-o in urma cu doua luni si acum m-am intors sa vad numele dnei dr. Nu-mi vine sa cred ca este Florina Mihalache. Am nascut si eu cu ea si i-am spus in luna a 7-a ca imi doresc fara epiziotomie si fara oxitocina, mi-a spus sec ca nu se poate. Am avut un travaliu frumos, natural si destul de scurt, dar n-am scapat de procedurile obligatorii.

  10. Oltea says:

    Draga Adela, acum am citit si eu povestea voastra, si eu cu lacrimi in ochi… Ma bucur mult pentru voi!

    Oltea

  11. Adela says:

    Draga Happy Mami, imi pare rau ca raspund asa de tarziu! Ma uimeste reactia dr Mihalache. Ai avut cumva vreo complicatie (prezentatie pelviana) sau a spus medicul ca sunt motive fizice care o obligau la procedurile astea? In cazul meu a acceptat usor sa nu faca epiziotomie. De fapt a spus ca e de acord, dar sa vedem cu decurge ”treaba”. Cat despre grabirea travaliului cu oxitocina, recunosc ca nu a venit vorba si, din fericire, nu a fost cazul! Dar sunt la a doua sarcina acum si am sa acopar si acest subiect cu dansa. Mie imi spunea acum ca este de acord si sa facem nasterea in apa…

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!