duminică, 22 iulie, 2018

Naşterea expres

 

 Relatarea Cristinei:

Am născut aşa cum mi-am dorit: frumos, uşor şi repede. Şi m-am convins din nou că atunci când îmi doresc ceva foarte mult, reuşesc în cele din urmă să realizez.

 

Povestea naşterii lui Eric începe luni, 27.06. la ora 7.00, când, conform înţelegerii cu medicul, eram cu bagajul la maternitate pentru consult şi eventual declanşare (aveam deja 40 săptămâni şi 3 zile şi stabilisem împreună cu medicul să nu depăşim 41 săptămâni). Când medicul mi-a spus: “Dacă doriţi, putem declanşa azi!” l-am rugat să mai aşteptăm două zile, poate se decide bebe să vină singur, fără să-l deranjăm noi. A fost de acord, aşa că am plecat acasă. Soţul s-a dus la serviciu, iar eu m-am culcat. Apoi am vorbit vreo 3 ore la telefon cu o prietenă însărcinată, am mâncat, am fost în vizită la mama, toate astea în timp ce eram în travaliu (bineînţeles că habar nu aveam de asta, eram convinsă că mă doare spatele pentru că nu stau bine pe fotoliu ). Abia pe la ora 14.00 mi s-a părut că aş avea contracţii, moment în care am început să le cronometrez şi să îmi iau foile de la cursul Lamaze pentru a mă orienta mai bine. Am început să respir cum ne-a învăţat Irina, am încercat diverse poziţii de relaxare şi l-am liniştit pe Andrei, spunându-i că nu trebuie să vină acasă imediat, că încă n-am o oră de contracţii 511 şi că încă nu s-a rupt apa. La 16.35 s-a rupt însă şi apa, moment în care am decis că nu are rost să vină acasă să mă ducă el la spital, ci voi veni cu un vecin cu maşina, iar el să meargă direct la spital şi să anunţe medicul că ajung şi eu. Am sunat-o pe mama şi am rugat-o ca după ce mănâncă să vină pe la mine, că trebuie să mergem la maternitate. Săraca, după 3 minute, speriată toată, era la mine şi se agita încercând să mă liniştească pe mine . După încă 3 duşuri m-am îmbrăcat şi am plecat spre maternitate.

 

Când am ajuns, Andrei deja vorbise cu medicul şi-l anunţase că vin. Am intrat la camera de gardă şi i-am rugat pe cei de acolo să-mi facă internarea şi să-l cheme pe medic, pentru că sunt în travaliu 😛  Medicul de gardă m-a consultat cu pâlnia (ecograful de la camera de gardă tot nu funcţiona), l-a chemat pe medicul meu, iar asistenta mi-a făcut internarea. După consult, medicul mi-a spus că am dilataţie 3 şi că undeva între zece şi miezul nopţii voi naşte. Drept urmare am mers la sala de travaliu, unde nu era decât o gravidă la tratament, singura care urma să nască fiind eu. Asistenta m-a anunţat că îmi va face o injecţie cu calciu şi cum mă voi simţi, apoi mi-a pus perfuzia cu antibiotic (necesar datorită infecţiei cu streptoccoc beta hemolitic).

 

Contracţiile erau din ce în ce mai puternice, iar timpul trecea destul de repede; între două contracţii îi mai trimiteam un SMS lui Andrei pentru a-l ţine la curent cu frecvenţa lor şi mai vorbeam cu medicii de gardă, care mă tot întrebau diverse lucruri. Am mers de câteva ori la toaletă, prima dată când am vrut să merg m-au întrebat toţi într-un glas ce vreau să fac . În timpul travaliului am putut să stau în ce poziţie am vrut, monitorizarea fetală fiind intermitentă nu m-a obligat nimeni să stau întinsă pe spate. Când contracţiile au devenit din ce în ce mai puternice, o auzeam ca prin ceaţă pe asistentă spunând că am contracţii bune, apoi venea cineva şi îl monitoriza pe bebe.

 

La prima contracţie foarte puternică asistenta a venit într-o clipă la mine, cu o mână mă consulta pe mine, cu una îl monitoriza pe bebe şi numai ce o aud spunând: “Gata, naşti, până la următoarea contracţie trebuie să ajungem pe masă, că altfel nu mai reuşim”. M-am dat jos din pat şi asistenta m-a ajutat să urc pe masa de naştere. Nu ştiu când şi de unde a apărut medicul, pentru că în timp ce eu mă aşezam pe masă, el îşi punea mănuşile. S-a uitat la mine şi mi-a spus: “Împingi de două ori şi gata!” M-am uitat puţin neîncrezătoare la el, dar pentru că ştiam că nu este genul care să mă amăgească, l-am crezut. Prima contracţie pe masă am pierdut-o, pentru că, deşi o auzeam foarte bine pe asistentă cum îmi spune să îmi ţin respiraţia şi să împing, nu reuşeam să coordonez cele două operaţii. În pauză mi-a mai explicat o dată, iar la următoarea contracţie m-am concentrat şi am împins. De două ori. Şi am simţit un val imens de căldură, apoi l-am auzit pe medic strigându-mă şi spunându-mi să mă uit la el. Şi atunci am văzut cum iese capul lui bebe, am simţit cum îl răsuceşte, au ieşit şi umerii, iar în final am văzut că e băiat! Era 19.45, la o oră şi 15 minute de la internare. Trebuie să precizez că, deşi am fost la toate ecografiile, nu am vrut să ştiu sexul bebeluşului. Tot timpul mi-am imaginat că medicul mi-l va pune în braţe şi îmi va spune ce este. Aspectul acesta nu am mai avut timp să-l discut cu medicul, dar modul în care am aflat sexul copilului nostru a fost de o mie de ori mai frumos decât ceea ce îmi imaginasem eu. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare medicului meu, care cumva a ştiut cum să facă să fie foarte special momentul.

 

A urmat recoltarea de celule stem şi eliminarea placentei, destul de rapid. Între timp, asistenta de la neonatologie l-a preluat pe bebe şi l-a înfăşat apoi mi l-a arătat/pus pe burtă. L-am pupat şi am reuşit să-i văd unghiile foarte mari 😛 Apoi a fost luat şi măsurat, cântărit şi ce i-or mai fi făcut, îl vedeam la capul meu, l-am auzit plângând apoi l-am mai primit o dată, de data asta mai mult, pe burtică. După ce l-au luat pe bebe din sală, am primit şi hârtia cu “datele tehnice”: 3480g, 53 cm si bineinteles, nota 10 !

 

L-am văzut apoi pe medic pregătind aţa şi acul de cusut şi am întrebat-o pe asistentă dacă mi s-a făcut epiziotomie. Mi-a spus că da, dar că este foarte mică şi că nu se va cunoaşte. Mi-am dat seama că nu simţisem nimic când m-a tăiat, îmi imaginasem că voi simţi şi că va durea foarte tare. Ce-a urmat apoi, partea în care am fost cusută, a fost partea amuzantă din naştere: eu povesteam cum Andrei mă plimbase duminica toată ziua, doar-doar se va declanşa travaliul, cum făcusem dulceaţă de zmeură şi la unu noaptea căutam filmuleţe pe internet, despre cum se asamblează pompa de sân, pe care o sterilizasem şi nu mai ştiam s-o asamblez la loc, iar medicul şi asistenta povesteau tot felul de chestii amuzante, de parcă eram la o şuetă :P.

 

După ce a terminat de cusut, medicul m-a felicitat pentru bebe şi pentru curaj, iar asistenta m-a dus din nou în sala de travaliu, unde am stat de la 20.20 până la 22.00, m-am masat pe burtă, am vorbit la telefon şi am trimis mesaje . La 22.00, înainte de a mă duce la salon, au urcat Andrei, mama şi soacra şi l-au vazut şi ei pe bebe (şi pe mine :P). Mă simţeam foarte bine, am fost condusă în salon şi apoi am mâncat un şniţel.

 

La ora 00.00, am mers la alăptat, asistenta de la salon a fost tare drăguţă şi a trimis o infirmieră cu un scaun să mă ducă până la bebe, să nu cumva să cad cu copilul în braţe. Eram atât de nerăbdătoare să-l văd din nou pe bebe, încât aş fi mers şi târâş (ceea ce nu era totuşi cazul, pentru că mă simţeam foarte bine). L-am văzut de cum am intrat, era în primul pătuţ şi dormea. Frumos (că doar era al nostru) şi lung. Asistenta mi-a spus că nu am cum să-l alăptez, că abia am născut şi că acum doar ne iubim. Am zis ok, dar când l-am văzut cât de tare îşi sugea buzele şi apoi degetul meu, am rugat-o să mi-l dea să-l ţin măcar la sân. Mi l-a dat şi m-a întrebat dacă mi-am spălat sânul. Cum plecasem din cameră în viteză, n-am apucat şi sincer am şi uitat de treaba asta. Aşa că ne-am mulţumit să ne privim în ochi şi să-l ţin strâns în braţe.

 

Până la 3 dimineaţa n-am putut să adorm, îmi revenea în minte naşterea şi nu-mi venea să cred cât de frumos şi repede se întâmplase. La 5.30 eram deja în picioare, la 5.45 îl ţineam pe pitic din nou în braţe. De supt a început să sugă aşa cum trebuie de a doua zi, după ce am pus mamelonul de silicon, la sugestia uneia dintre asistente. Că tot am ajuns la capitolul asistente, trebuie spus că cele de la bebeluşi erau super ok: explicau cu calm cum să ţii copilul la sân, treceau pe la fiecare în parte să vadă dacă suge bebe şi căutau tot felul de soluţii pentru a-i face şi pe cei mai leneşi dintre bebeluşi să mănânce la sân. Şi ne-au recomandat ca atunci când ajungem acasă, să dăm copilului să mănânce de câte ori cere, şi nu la ore fixe aşa cum se proceda în maternitate!

 

Am plecat din maternitate joi, după ce piticul a făcut şi o cură de ultraviolete, că tot era urât afară. De când am ajuns acasă, bebe a refuzat mamelonul de silicon şi a început să sugă frumos, direct de la sân, şi aşa se întamplă şi acum. Ne-a testat rezistenţa la nesomn în prima seară, pentru a vedea cum ne comportăm. Se pare că am trecut cu bine testul, având în vedere că în nopţile urmatoare a dormit frumos şi neîntrerupt câte 3 ore.

 

Ne-am pregătit pentru naştere ca pentru un examen greu: am citit foarte mult, am mers la cursuri despre naştere şi întâlniri despre alăptare şi am ştiut mereu ce ne aşteaptă, am acceptat de la început că va fi dureros şi că s-ar putea să dureze foarte mult, ne-am pregătit sufleteşte pentru ce putea fi mai rău şi am avut şansa să fie foarte bine. Singurul lucru care a lipsit a fost stresul. Am ştiut cumva, în adâncul sufletului, că va fi bine. Am aplicat în timpul travaliului tipul de respiraţie învăţat la curs şi asta m-a ajutat foarte mult: ştiam că dacă număr până la 60, contracţia trece şi urmează o pauză, pe care o aşteptam mereu cu nerăbdare, ca să mă pot odihni puţin.

 

Mi-ar fi plăcut să fie cineva cu mine (Andrei, Irina sau Claudia), un masaj la spate mi-ar fi prins tare bine în momentele acelea, dar cum condiţiile din maternitate nu permiteau accesul unui însoţitor, mi-am masat singură spatele, mi-am căutat poziţiile cele mai relaxante şi m-am chinuit să-mi amintesc când se folosea respiraţia hi-hi-huu .

 

Citisem în timpul sarcinii că efortul depus în timpul travaliului este comparabil cu o ascensiune la 2000m. Dar având în vedere că de fiecare dată când am urcat la peste 2500 m, aveam şi greutate în spate şi durata depăşea lejer 10 ore, travaliul a fost cu mult mai rapid şi uşor .

Cristina

 

 

 Relatarea lui Andrei:

Sunt tată!

 

Sincer să fiu, nu mi-am dorit niciodata să fiu tată. A fost ultimul lucru din lista mea de obiective şi ţeluri în viaţă. Asta după o experienţă când aveam vreo 10-11 ani şi am fost nevoit să stau o perioadă de un an la bunici, împreună cu o pereche de gemeni, verii mei primari. Urlau ca din gură de şarpe şi asta m-a marcat. Tot atunci cred că am căpătat şi darul de a speria copiii. Mă uitam la ei şi ori plângeau, ori tăceau mâlc. De un an şi ceva încoace, acest dar a început să dispară, uşor, uşor. A fost un semn căruia nu i-am dat nici o atenţie.

 

Un copil a fost visul Cristinei. Având în vedere faptul că ne-am înţeles mereu aproape perfect, am căzut de comun acord să facem unul când vom avea o casă, un locşor al nostru. Anul trecut am reuşit, după multe greutăţi, să ne mutăm la noi acasă, asta se întampla în toamna anului trecut. Cu puţin înainte am renunţat la mijloacele de contracepţie, deşi pastilele dispăruseră din meniu de mai multa vreme. Eram sigur că nu se va întampla nimic pentru cel puţin un an, ştiind cam cât se chinuiau alte cupluri.

 

Stând ca omul harnic si liniştit, mă uitam într-o seară pe un pliant cu diverse plante, pomi fructiferi şi flori pentru grădini. Îmi făceam în gând un calcul cam cât m-ar costa viţa de vie şi îmi alegeam soiurile, pe care aveam de gând să le plantez în primăvara anului următor. Apare Cristina, se asează la masă şi îmi spune că e gravidă şi că o să fiu tătic. Primul gând? S-a dus naibii viţa mea de vie! Primul lucru spus? Felicitări Sufleţel, să fie într-un ceas bun! Apoi pupicii de rigoare, care nu trebuie să lipsească. Al doilea lucru spus, după o perioadă de cugetare, de fapt cred că era un leşin mental, a fost primul lucru gândit. Cristina a început să râdă şi să mă liniştească, că o să luăm şi viţa de vie. Aşa am aflat că voi fi tată şi asta a fost reacţia mea.

Am simţit că e băiat de când mi-a spus şi cam toată sarcina i-am spus fătului Eric. Aveam numele ăsta în cap din liceu, în cazul în care mă hotăram să fac un copil. Cristina nu vroia să ştie sexul bebeluşului şi iniţial nici eu, dar acum mă rodea să văd dacă am avut dreptate cu sentimentul din acea seară în care primisem vestea. La ecografia morfo-nu-ştiu-cum de la 5 luni, am aflat că am avut dreptate. Era băiat. Am ieşit de acolo cu gura până la urechi, deşi nu ştiam de ce. Nu ştiu nici acum. Doar că îmi venea să râd încontinuu. Cristina se uita mirată la mine.

Au urmat încă 5 luni de chin – pentru ceilalţi. – Da’ ce e? Băiat sau fată? – Nu ştim, adică eu ştiu, dar Cristina nu, aşa că nu vă pot spune nici vouă.Dar sunt mama/soacra/prietenul/viitorul naş bla, bla, etc. Am reuşit să păstrez tăcerea, spunându-i unui singur prieten sexul copilul. Restul au mers pe ghicite. Timpul a trecut rapid, mult mai rapid decât mă aşteptam. La un moment dat, Cristina a venit la mine cu ideea să facem nişte cursuri de puericultură.

-Unde şi cât costă? a fost întrebarea mea.

-La spitalul X şi costă 10 lei diploma.

-Diploma?

-Diploma de absolvire a cursului, cu ea primeşti încă 10 zile de concediu plătite pentru îngrijirea copilului.

Am fost la curs, doar de 2 ori, în prima zi am primit si diploma. A doua oara am dormit jumătate de curs şi a doua jumătate am râs cu lacrimi de perlele scoase de asistenta care ţinea cursul respectiv. Şi am rămas uimit de faptul că trăim încă în evul mediu din punct de vedere al naşterii şi al participării tăticilor la ea, ca sprijin moral şi nu numai pentru viitoarele mămici. Mă vedeam deja stând la uşa de lemn a dormitorului, cu o scufie pe cap şi un opaiţ în mână, atent să aud un plânset, ca să ştiu că s-a născut copilul. Partea cretină a situaţiei este că nu doar pesonalul calificat al spitalului respectiv este înapoiat ca şi gândire şi concepţii, ci şi multe dintre viitoarele mămici. Spun acest lucru din discuţiile purtate cu ele. Prietene de familie sau una chiar de la cursul de la spital.

-Nu vrei să mergem la cursul de la Lamaze? mă întreba într-o zi Cristina.

-Tot moca?

-Nu, costă. După ce mi-a spus preţul şi mi-am revenit un pic, am întrebat pentru ce, diplomă am (zilele libere asigurate), timp de pierdut n-am (câine, serviciu, grădină, bucătarie).

-Păi să învăţăm ceva, nu e ca la primul curs, o să vezi. Dacă nu-ţi place întâia oară, mă duc doar eu.

Am mers şi am rămas plăcut surprins de dinamica şi interacţiunea de la Lamaze. Şi de faptul că erau vreo 14-16 cursanţi pe grupă, nu 60-80 că la spital. Se putea dialoga, primeai răspunsuri coerente şi bine explicate la întrebările pe care le puneai.

Ok, am primit diploma şi de acolo. Timpul se scurgea şi mai repede. A venit luna iunie. Începusem să mă rog de bebe să nu se nască în Gemeni, ci în Rac. Nu-mi plac Gemenii. Acum, când scriu rândurile astea, îmi dau seama şi de ce. Dacă aţi citit de la început cu atenţie, o să vă daţi seama şi voi. Pe 27 iunie urma să mergem la spital, pentru consult şi eventual declanşare şi internare. Bagajul era făcut de mult, o ultima verificare, instruire a componentei lui.

-Mai ştii unde e reţeta de ceai pentru lactaţie?

-Daaa. Şi alte întrebări capcană de genul ăsta. Pe moment oricum nu mai ştiam nimic. După hrănirea lui Ursu (primul nostru copil) ne-am îndreptat frumos spre staţia de autobuz. În faţă porţii mai facem 2-3 fotografii, să vadă şi pruncul ce făceau părinţii pe la 6 dimineaţa (la 7 eram aşteptaţi la spital). De la consult, a ieşit veselă Cristina:

-Putem să mai aşteptăm până joi, să speraă că are de gând bebe să vină mai repede.

După lăsarea nevestei acasă, m-am dus la job. Vorbisem iniţial să plătesc facturile curente şi creditele după-amiaza şi având destulă treabă, ştiind că vrea să şi doarmă, n-am mai sunat. Abia pe la 15, când am plecat de la muncă am sunat să văd ce face.

-Am contracţii, dar încă nu s-a rupt apa.

-Vrei să vin acasă sau mă duc să plătesc dările?

-Du-te şi plăteşte facturile, mai avem timp destul.

Întreaga operaţiune (transport, plătit, plimbat pe la bănci, ghişee şi operatori de telefonie mobilă) a durat cam 1 ½ ore. Un tip de la o bancă o cunoştea pe Cristina, că se ducea mereu acolo să plătească.

-Ce face doamna, a născut?

-Nope, acum e în travaliu.

-Păi atunci să mă grăbesc.

-Aaa, nu-i nevoie, abia s-a declanşat, am timp.

Când am terminat, sun acasă să văd ce se intamplă.

-Sufleţel, s-a rupt apa, contracţiile sunt de 5-1-1, ia un taxi şi vino să mă iei de acasă să mergem la spital.

Aţi încercat să găsiţi un taxi pe Ştefan cel Mare la ora aia? Eu unul n-am reuşit. Sun înapoi şi îi sugerez să apeleze la un vecin, care întâmplător era acasă. Bun. Eu mă îndrept direct spre spital să îi spun medicului că gravida Dumitru e pe drum, cu apa ruptă, contracţiile 5-1-1 şi eventual să îi spun cine sunt şi eu. Şi tot repetam în gând litania asta. Ajung la spital, dau şi de medic şi îi spun pe nerăsuflate poezia. Se uită la mine şi îmi spune:

-Ok, liniştiţi-vă!

– Dar sunt liniştit!

Sau nu eram. Sau era doar din cauza recitării. Sau naiba ştie. Nu mai contează.

Ştiam că mă aşteaptă o perioadă de stat şi aşteptat la camera de gardă. Evul mediu. N-aveam opaiţ să-mi lumineze gândurile. Dar a venit Cristina cu vecinul. Şi cu soacră-mea. Barbaţii adevăraţi ştiu de ce mă rugam de nevastă-mea să o trimită acasă cu vecinul. Şi femeile ştiu de ce ea nu a făcut-o. Oricum, mă pot lăuda singur că am ştiut cu exactitate unde erau papucii şi halatul (Cât e halatul?) în bagaj. Când am auzit medicul spunând că va naşte între 22 şi 00 noaptea mi s-au înmuiat genunchii. Atâta hal de aşteptare. Ceasul abia era 18 şi ceva. Timpul s-a scurs greu. Am băut 2 cafele, am fumat jumătate de pachet de ţigări. Şi primesc apoi un telefon de la Cristina că a născut un băieţel şi că pe la 22 puteam urca sa îl vad!

Un gest foarte frumos din partea personalului din spital este că n-au venit să mă anunţe că am şi eu un fiu. Să mă cheme atunci să îl văd şi eu. Măcar atât. Nuuu, de ce, tăticul ce treaba are în toată afacerea asta? Nu mai comentez că n-are sens. Seara am urcat să îl văd, cu soacră-mea şi maică-mea, pe ea am chemat-o mai târziu că n-avea sens să mă terorizeze şi ea. L-am văzut şi gata. Nicio reacţie, nicio emoţie. I-am făcut 4 poze, am lăsat creme, scutece şi ce mai vroia asistenta de la mine şi m-am grăbit să o văd pe Cristina, care radia de fericire, pentru că i se împlinise visul legat de naştere: naturală, fără epidurală şi cu surpriza sexului copilului. Un coleg îmi tot spunea cum îi tremurau lui genunchii când şi-a văzut prima dată copilul. Oi fi eu nesimţit? Timpul iar s-a scurs repede şi am preferat să merg să o văd doar pe Cristina, să îi duc mâncare, ceai şi ce mai avea nevoie. Nu de alta, dar copilul urma să îl văd acasă destul şi-mi sugeau destul buzunarele portarii, nu mai aveam nevoie să alăptez şi asistentele de la Neonatologie. EEEE şi a urmat ziua cea mare, când a venit Eric acasă. Întâi i-am făcut cunoştinţă cu o serie de vecini şi cu bunicul, apoi cu fratele lui mai mare, Ursu. Adică Eric dormea liniştit în landou şi ceilalţi menţionaţi vorbeau cu multe diminutive, respectiv se gudurau (Ursu, nu vreun vecin ). Şi când am intrat cu el în casă şi a scos primele scâncete când mă uitam la el, au apărut şi lacrimile în ochii mei şi s-au înmuiat genunchii. Şi treaba asta a durat câteva zile bune. De ce? Habar n-am. Probabil de fericire, emoţie, frica de necunoscut, iubire, aveam ceva în ochi, etc. Dar e ceva normal, am mai vorbit cu tătici şi mi-au spus acelaşi lucru.

O încheiere? Timpul se scurge prea repede câteodată. Iar acum începe testul adevărat. Ce am învăţat la curs ne-a fost de folos, deşi pe moment nu îţi aduci aminte nimic. Nici acum nu prea ştim cum să îl ţinem bine când îl spălăm. Mai intră cu capul în apă, dar nu se supără, ne înţelege. Avem emoţii, dar nu suntem stresaţi. Sper să reuşim cu brio, să continuăm cu acel 10 primit la naştere şi mai departe!

scris de la 19 July, 2011  
În categoria Naştere

Comentarii

9 Răspunsuri la “Naşterea expres”
  1. irina says:

    Felicitări Cristinei, lui Andrei şi lui Eric!!!

    Vroiam doar să spun că mi se pare f aiurea să nu te lase să-ţi pui copilul la sân pt că nu te-ai spălat 🙁 Şi că nu aprob asemenea practici şi nici nu voi preda la curs spălatul sânilor înainte de alăptare vreodată… Sper doar să se schimbe mentalităţile celor de la Giuleşti şi să devină şi ei baby-friendly pt că e păcat de unii medici obstetricieni de acolo, care sunt f ok.

    Ne bucurăm pt naşterea frumoasă pe care a avut-o Cristina şi vă dorim şi vouă o naştere superbă!

  2. anamaria says:

    Felicitari Cristina!
    aveti o poveste foarte frumoasa!
    sunt insarcinata in 7 saptamani si citesc si eu cu interes cat mai mult.
    da-mi un sfat:cu ce doctor ai nascut?
    Multumesc!

  3. Cristina says:

    Multumim mult Irina! Datorita tie si Claudiei, am reusit sa ne implinim visul. Cat despre partea cu spalatul sanului…ca sa mai zic, acum ma gandesc ca daca insistam mai mult reuseam sa-l alaptez din prima, sau daca spuneam ca m-am spalat sau…Asa a fost sa fie.

    Felicitari Anamaria pentru sarcina si multumim pentru apreciere! Referitor la nastere, am fost sustinuta si ajutata sa nasc asa cum mi-am dorit de catre domnul dr. Ion Ionut.

  4. ilinca says:

    “Citisem în timpul sarcinii că efortul depus în timpul travaliului este comparabil cu o ascensiune la 2000m. Dar având în vedere că de fiecare dată când am urcat la peste 2500 m, aveam şi greutate în spate şi durata depăşea lejer 10 ore, travaliul a fost cu mult mai rapid şi uşor”

    exact asta am zis si eu dupa nastere 😀 felicitari si un bebe sanatos si tzatzist!

  5. Cristina says:

    hehehe, multumim mult, Ilinca, bebe este tzatzist sef 😛

  6. mariaCG says:

    Spuneti-mi ca mama nu are in mana, pe langa lotiunea de corp, ce cred eu ca are, cutia aia albastra. Scuzati-mi piticii.

  7. Cristina says:

    Maria, cutia aia de lapte a stat in dulap pana cand sotul s-a gandit sa-si puna in cafea. Nu i-a placut, asa ca a ajuns la gunoi. Bebe, la 7 luni si o saptamana, este alaptat cu spor!

  8. Lacramioara says:

    Mi se pare foarte tare ca a scris si taticul povestea lui! M-am amuzat. Bravo! Foarte putini tătici fac asta.

Comentează acest articol

Spune ceea ce crezi...
şi dacă vrei o imagine lângă comentariul tău, foloseşte un gravatar!