duminică, 23 iulie, 2017

Cum a venit pe lume Ama – povestea unei nașteri naturale (VBAC)

 

Despre sarcină

Stau pe canapeaua pe care stăteam acum câteva zile, ascult Deva Premal, muzica pe care am ascultat-o în timp ce asteptam să se declanșeze travaliul. De la primele sunete mă întorc instant în timp la emoțiile de atunci…și mi se umplu ochii de lacrimi.

Am avut cu Ama o sarcină mai mult decât ușoară și frumoasă. Am fost foarte activă de la început până la sfârșit, am facut Pilates, apoi Yogilates și în ultima lună Yoga. Toată sarcina am făcut însă sport extrem cu Vladone (my baby boy de 3 ani): în brațe sus, jos, bătăi cu perne, lupte greco-romane (grecotemane cum le zice el). Sunt convinsă că m-au ajutat foarte mult toate exercitiile fizice, iar Yoga m-a relaxat, m-a liniștit, m-a pregătit să trec peste durere cu calm și m-a ajutat să mă conectez cu bebe într-un mod foarte plăcut.

Declanșarea travaliului

Povestea începe la 41 de săptămâni și 4 zile, când am decis împreună cu doctorul și cu moașa mea că Ama nu ar mai trebui să stea în burtică, deoarece nu mai creștea de câteva zile și putea apărea riscul să i se degradeze starea, să nu mai fie tonică și să nu se mai poată naște natural, așa cum îmi doream.

Ne-am întors acasa după controlul de la spital pentru a încerca o declanșare foarte lentă a travaliului. Mai întâi am mâncat ceva bun, apoi am dormit câteva ore pentru a prinde puteri. Seara am luat calciu (1000 mg) și am început așteptarea…Irina (moașa) a venit la noi acasă, pentru a-mi face decolare de membrane și pentru a fi împreună de la începutul travaliului. După încă o pastilă de calciu, decolare și încercare de a modifica poziția colului (care era posterior)…contracțiile se lăsau așteptate.

Tot așteptându-le, ne-am întins la povești și, pentru că urma Summer Well-ul la care Irina vroia să meargă, ne-am adus aminte de toate concertele la care am fost împreună cu soțul meu…. parcă ne-am rememorat viața pe muzică… cu Metallica, Faithless, Chemical Brothers, Pink, Manu Chao, Massive Attack, Maiden, etc…

Contracțiile se lăsau așteptate, așa că pe la 1 noaptea am decis să ne culcăm și să ne trezim din două în două ore, pentru a asculta bătăile inimii lui bebe și pentru a mai încerca modificarea poziției colului. Deși aveam deja emoții foaaarte mari, am reușit să dorm de fiecare dată pentru că știam că trebuie să fiu odihnită. Dimineața am mai luat o pastilă de calciu (ultima mi-a spus Irina) și, pentru că tot nu s-a întâmplat nimic, am luat și 30 ml de ulei de ricin. Nu aș fi vrut să îl iau pentru că te deranjezi la stomac de la el…însă urmatoarea opțiune ar fi fost cu oxitocina, pe care nu mi-o doream.

Oxitocina  declanșează sigur contracții, pe care le vei simți mult mai dureros, deoarece nefiind o cale naturală, creierul nu mai elibereaza hormonii care anesteziază și te ajută să treci mai ușor peste durere.

Dupa trei pastile de calciu și 30 ml de ulei de ricin, decidem să plecăm spre spital deoarece nu se întamplă nimic… așa că urma să mi se administreze oxitocină.

Când am început să mă îmbrac am simțit o mică crampă…am crezut că este efectul secundar al uleiului de ricin. Când am intrat în mașină a mai apărut o crampă, durere suportabilă. O jumatate de oră a durat drumul până la spital,  iar crampele au început să fie mai dese și ceva mai dureroase…era clar că sunt contracții, iar în momentul în care am ajuns la spital, a început de-adevarat…

Travaliul

Durerile s-au intensificat foarte repede, până când am făcut internarea au devenit serioase. În timpul contracției corpul începea să tremure și la foarte puțin timp mi s-a făcut frig. Irina ma pusese în temă că vor apărea frisoane și mi-a spus să-mi iau o bluză groasă și șosete, deși afară erau 36 de grade și muream de cald ..dar ce bine că am ascultat-o, pentru că am avut nevoie de ele.

Ne-am dus în rezervă, am pus muzică de relaxare și vroiam să ne instalam comod în așteptarea intensificării contracțiilor, pentru a merge în sala de naștere la final.

Durerile au început să fie din ce în ce mai dese, ajungând foarte repede la mai puțin de un minut între ele, moment în care am decis să mergem în sala de naștere. Mă așteptam să fie o sală mare, puternic luminată, însă nu a fost așa. Sala era destul de primitoare, lumina nu era foarte stridentă, aveam un pat, un scaun de naștere, o frânghie și cel mai important o aveam pe Irina lângă mine, căreia nu i-am mai dat drumul la mână de când au început durerile puternice.

M-am așezat pe pat, dar nu în poziția de naștere, ci în fund, cu picioarele sub mine, rezemată cu capul de Irina. Eu mi-am ales poziția asta, simțeam că așa suport mai ușor durerile. Eram deja la dilatație 3-4, dar nu știam cât mai aveam de așteptat… fiecare contracție era mai dureroasă decât cealaltă. Simțeam cum vine ca un vuiet și îmi cuprinde tot corpul ca o gheară. Apoi, dintr-o dată, mă linișteam pentru că între contracții nu mai simți nicio durere…30 de secunde, apoi iar vuiet, gheară, țiuit în urechi, liniște….

La fiecare contracție Irina mă mângâia pe păr, pe spate, îmi facea masaj. Fiecare atingere mă alina și făcea durerea mult mai suportabilă.  Apoi, între contracții mă ținea de mână și mă ajuta să mă relaxez și să îmi adun energia pentru următoarea durere. Dacă mă gândesc la durerile din timpul travaliului îmi dau seama că îmi aduc mai mult aminte de aceste alinări…mai puțin de chin. Nu știu cum ar fi fost dacă nu le aveam…nu vreau să mă gândesc.

Când m-a născut mama își aduce aminte că era pe pat, legată (așa se obișnuia acum treizeci de ani) și singura ei alinare în timpul contracțiilor era să pună mâna pe faianța rece de e peretele de lângă pat….

Anestezia cu entonox

Cred că ajunsesem la dilatație 6 când am hotărât să încerc anestezia cu entonox, un gaz inhalant, care ameliorează cam 30% din durere. Mi s-a spus că nu îl afectează pe bebe, are efect doar cât timp tragi acest gaz pe gură, când te-ai oprit, în câteva secunde revii la normal.

Au adus butelia cu gaz și am început să trag. Prima oară am simtit doar o mică ameteală…și durerea la fel de tare. Trebuia să trag gazul un pic înainte de a începe contracția pentru a prinde efectul lui maxim pe vârful acesteia. Pentru că între contracțiile mele erau doar 30 de secunde, efectul gazului se extindea și între ele. Atunci simțeam că sunt învăluită de o ceață foarte foarte groasă și pufoasă. În acele momente reușeam să mă relaxez, chiar să zâmbesc…simțeam că sunt pe un nor.

Când  simțeam vuietul dinaintea contracței, trageam gazul, înfruntam durerea, apoi iar mă urcam pe norișor.  Între contracții am putut să schimb poziția, de pe pat m-am așezat pe scaunul de naștere, apoi iar pe pat…

Pe la dilatație 7-8, când durerile erau foarte mari și dese, trăgeam entonox aproape fără pauze și dintr-o dată am simțit că se blochează, am crezut că nu mai am eu putere să trag, dar am înțeles repede că de fapt se terminase gazul… iar altul nu mai aveau.  Inițial nu au vrut să-mi spună de teamă să nu mă sperii că nu pot să continui fără el, Irina credea că voi trage în continuare, doar aer, și că ar fi putut funcționa efectul placebo…

Norișorul s-a risipit foarte repede și am continuat seria de contracții dese. Chiar și fără acel gaz simțeam că sunt într-o transă, eram acolo, dar în același timp eram în altă parte…nu cred că pot să explic….parcă eram într-un vis în care simțeam durerile… puteam să și vorbesc…

Nașterea

Apoi, dintr-o dată, am simșit cum vuietul și durerea mai vin cu ceva…un imbold de a împinge… Marius și Irina m-au întrebat dacă simt o apasare, dar am răspuns ambiguu, cred. Apoi a mai urmat o contracție și iar un imbold care mă speria foarte tare pentru că simțeam că o să explodez de durere dacă o să împing.

În același timp am simțit niște furnicături care porneau de la buricele degetelor, treceau prin mâini, prin corp, și care s-au transformat într-un val de căldură care mi-a dat o forță incredibilă. Am schimbat iar poziția, m-am așezat pe mâini și pe genunchi și în câteva secunde a ieșit bebelina. Am simțit ca o arsură atunci când a ieșit capul, apoi și corpul. Poziția aceasta este una dintre cele mai ușoare deoarece gravitația funcționează cel mai bine așa, trebuie să împingi foarte puțin…bebe aproape că alunecă singur prin canalul de naștere.

Marius abia a avut timp să își pună mănușile și să o prindă.  Apoi m-am întors pe spate și am primit-o pe bebelina pe pieptul meu. Era așa de caldă si de calmă… s-a uitat drept în ochii mei. M-a cuprins instant o fericire pe care nu o pot descrie și durerile au încetat pe loc.

Amintirea

A trecut o săptămână de la naștere, recunosc că în primele zile aveam durerile mult mai pregnante, dar oricât le-am povestit și am încercat să le țin minte, tot a venit un burete maaare și le-a șters. Nu o să spun că nu mai contează acele dureri… pentru că ele sunt reale, îți vine să te urci pe pereți în momentele alea, îți vine chiar să renunți, să dai înapoi, să ceri cezariana. Dar… dacă renunțam la nașterea naturală nu aș mai fi avut parte de valul de căldură, satisfacția și fericirea aceea imensă cu bebe pe piept.

Cel mai interesant mi se pare cum se transformă amintirile de la o zi la alta. Chiar am încercat să le țin cât mai vii, însă emoția pe care o simt atunci când mă gândesc la ceea ce a fost este una foarte placută. Cel mai mult îmi aduc aminte de ceea ce a fost în jur. În primul rând de Irina, de alinări și încurajare, de muzică, de lumină…contează atât de mult să naști într-un mediu plăcut și cu oameni calmi și calzi…

Recuperarea este foarte ușoară, la o săptămână de la naștere mă simt că nouă.

Cifre

Travaliul a ținut 4 ore, de la ora 3 jumate la 7 jumate seara, când a venit pe lume Ama de 2,950 kg și 49 cm. La o saptămână de la naștere burtica s-a topit, nu se mai vede nimic. Am luat 8 kg în sarcină și cred că au ramas vreo 3 de dat jos. O țin pe Ama și pot să-l ridic și pe Vlad (12 kg) în brațe. El are nevoie de mai multă atenție ca înainte așa că îl iau în brațe de fiecare dată când am ocazia. Lapte am din prima zi, nu a fost nevoie de niciun strop de completare.

Irina Tenovici

scris de la 26 August, 2013  
În categoria Naştere