duminică, 23 iulie, 2017

Darul nostru de Crăciun

Miercuri, 24 decembrie 2014, trecut de 18.30. Hai, Mihaela, hai că poți! Hai acum, mai ai un pic!… Hai, încă o dată… Poți tu singură… Hai… Era doctorul meu cel care mă încuraja, doctorul care a crezut în mine și în bebe, doctorul care ne-a respectat dorința de a încerca să naștem natural.

Am avut o sarcină ușoară. Obținută greu, după luni bune de tratament, după luni de înțepături și zeci de ecografii. Bebe a crescut frumos în burtică la mami, la fiecare ecografie de control primind confirmarea că suntem bine amândoi. Până în săptămâna 34, la ecografia morfologică de trimestrul trei… Bebe e mai mare decât ar trebui, lichidul amniotic este într-o cantitate mai mare decât media. Suspectă de diabet gestațional. Fac imediat testul de glucoză și, într-adevăr, se confirmă: diabet gestațional. M-am speriat, mai ales că ginecologul mi-a spus clar că, în aceste condiții, va trebui “să-l scoatem” mai devreme, cel târziu pe 15 decembrie. Data probabilă a nașterii era 25 decembrie. Eram atât de bulversată că atunci nu am înțeles ce înseamnă “să-l scoatem”. Eu eram convinsă că o să nasc natural, nici nu mă gândeam la cezariană. La următorul control, în săptămâna 36, deși ecografistul mi-a confirmat că bebe e mai bine, că diferențele s-au redus, că este mai puțin lichid amniotic, ginecologul mi-a spus clar: Programăm cezariana pe 12 decembrie, nu mai putem amâna nicio zi…… Dar eu vreau să încerc să nasc natural. Mi-a explicat că nu se poate, că e copilul mare (macrosomic, deși avea doar 3.450 kg), că e lichid mult, că bebe nu ar rezista la travaliu, pentru că ar fi un travaliu lung. Am plecat plângând de la cabinet. Nu am mai putut dormi câteva nopți. Nu concepeam în nici un fel ideea de a merge direct în cezariană. Eu știam că pot să nasc natural. Simțeam asta. Că pot să nasc natural.

Am încercat să obțin o a doua părere, să îmi fac programări, dar peste tot era ocupat, nimeni nu mă putea primi. Era decembrie, lumea se pregătea să plece în vacanță. Timpul zbura și eu eram din ce în ce mai disperată.

Pe 5 decembrie am mers la ultima ședință a cursului Lamaze de la nastecumsimti. Aproape nu știu despre ce s-a vorbit la acel curs… Venise cineva să ne povestească despre o naștere naturală… parcă despre un VBAC… Am fost cu ochii în lacrimi tot cursul… Într-o pauză am mers la Irina și i-am spus prin ce trec și că sunt programată la cezariană. Mi-a spus direct să cer o a doua părere și mi l-a recomandat pe domnul doctor Romila. Am obținut repede o programare, ne-am văzut… și, cum s-ar spune, ne-am plăcut.  Dupa o a treia părere de la ecografist, a fost de acord să fie alături de mine în încercarea de a naște natural. Astfel, miercuri, pe 10 decembrie, am sunat și am anulat cezariana programată pe 12 decembrie. Mi-am schimbat medicul în săptămâna 36 de sarcină. Am fost atât de liniștită în acea seară… parcă născusem deja…

Naște Cum Simți

Pe 23 decembrie m-am văzut cu Irina. Aveam 39 de săptămâni de sarcină și 5 zile… Stabilisem să încercăm să declanșăm travaliul. Încă mai puteau fi probleme din cauza diabetului meu gestațional, iar domnul doctor a decis că așa e mai bine pentru noi… Am început cu ce era mai simplu: cu calciu și, în final, cu ulei de ricin. Numai că nimic nu a mers. Irina a stat toată noaptea cu mine acasă, dar, din păcate, corpul meu nu a vrut să reacționeze. Câteva contracții ușoare, neregulate. Am luat și a doua doză de ulei de ricin și rezultatele tot nu au apărut. Oricât m-am plimbat eu prin casă, oricât m-am rugat, durerea nu venea. Un ultim control la ora 3 făcut de Irina… colul era șters… contracțiile nu apăreau… bebe era bine, bătăile inimii erau regulate… Dimineața a venit și Raluca și am plecat împreună la spital să naștem… Ne aștepta domnul doctor… Urma să primesc oxitocină pentru declanșare…

Am plecat atât de senină spre spital. Irina a rămas undeva pe drum și am mers la spital alături de Raluca. Fără pic de emotii. Știam că în câteva ore (mai multe sau mai puține) îl voi ține în brațe pe bebe. Și știam că nu o să fiu singură în sala de nașteri. Știam de la tati că el nu ar rezista în sală alături de noi. O cunoșteam pe Raluca doar din poze de pe internet. Însă s-a creat imediat o legătură puternică între noi. Era să fie omul care urma să facă  parte pentru totdeauna din această poveste frumoasă. Raluca era doula mea.

La spital m-a văzut domnul doctor, mi-a spus că intrăm rapid în sala de nașteri. Mi s-au făcut formele repede, m-am schimbat, i-am dat hainele lui tati și, în câteva minute, eram deja urcată pe masă. Nici nu am apucat să mă strângă în brațe sau să-mi zică un cuvânt de încurajare. Era 10.30. Povestea noastră începuse. Repede, branula și perfuzia cu oxitocină. Nici nu mă mai plâng că nu mi-au găsit din prima vena și că, și acum, după două săptămâni, mai sunt încă vânătă pe mâna dreaptă… Conectată la monitor, auzeam bătăile inimii lui bebe. Începeam să am contracții, dar erau foarte ușoare. O întrebam pe Raluca dacă ce simt eu acum e travaliu… Zâmbea… Nu îmi plăcea că stau culcata. Încurajată de ea, am cerut să mă plimb. Nu au fost de acord la început, însă până la urmă le-am convins. Am început să mă plimb. Am dat drumul la radio. Domnul doctor a stins luminile. Încet, încet, contracțiile erau din ce în ce mai dese și parcă un pic mai dureroase. Bebe răspundea bine la perfuzie, bătăile inimii erau constante, eu mă plimbam prin sală. Raluca era mereu lângă mine. La ora 15.00 mi-au rupt membranele. Contracțiile au fost din ce în ce mai dese și mai dureroase. Mă plimbam cu pomul (stativul pe care era pusă perfuzia) prin sală, strângeam de el la fiecare contracție. Raluca mă masa, mă mângâia, îmi dădea apa, respiram împreună, îmi asculta prostiile pe care le debitam… Timpul trecea. Mă opream în dreptul geamului și priveam afară… Era atât de cald în acea zi. Era 24 decembrie și erau 16 grade. Oamenii erau în tricou … Razele soarelui se reflectau în lac, la radio erau colinde.  Am încercat de câteva ori să mă așez și pe mingea de naștere, însă nu era o poziție bună pentru mine. Mă legănam de pe un picior pe altul în brațele Ralucăi și mă ridicam pe vârfuri când durerile erau mari. Mâna Ralucăi pe spatele meu… Lua toată durerea… strângeam pomul în pumni… Au încercat să mă pună de câteva ori pe masă pentru monitorizare, dar nu am reușit să stau… durerile erau de nesuportat pe masă… La un moment dat am spus că nu mai pot, că vreau epidurală… m-a văzut doctorul de gardă… ghinion… nu se mai poate… aveam dilatație maximă… am răsuflat ușurată… ce bine că am scăpat de epidurală… cât poate să mă mai doară… am simțit frig… tremuram toată.. din toate încheieturile…. unde toată ziua mă plângeam că e foarte cald… mi-a pus repede Raluca un halat pe umeri, dar cred că l-am dat repede deoparte… pentru că erau niște frisoane de care am trecut rapid… Periodic erau monitorizate bătăile lui bebe… Nu îmi mai aduc aminte cum a trecut timpul… doar că mă uitam la ceas și ziceam… sper că până la 6 să nasc… apoi… sper că până la 7 să nasc… Am simțit la un moment dat nevoia să împing… m-au urcat pe masă… uitasem cum trebuie să respir pe expulzie… Raluca era lângă mine și mă ajuta cu respirația, însă nu reușeam… îmi era frică… mă panicam… am reușit să respir împreună cu domnul doctor… a avut răbdare să respire cu mine pe expulzie… m-am dat jos iar de pe masă și am schimbat poziția de împingere… ce bine era… Raluca mă ținea în brațe, mă încuraja, îmi spunea că mai e puțin (și chiar mai era)… din nou pe masă… mi-au ridicat spătarul mesei ca să pot împinge mai ușor… era trecut de ora 19… se schimbase tura… altă moașă… venise Flavia, fata cu părul blond… a adus cu ea multă energie … mă ajuta și ea cu respirația…. ultimele forțe… Hai, Mihaela! Hai că poți! Hai că poți tu singură… Așa… și deodată mi l-au pus pe piept… Hai, bebe a spus domnul doctor… și în secunda doi bebe a început să plângă…… Era 19.37… Era seara de Ajun…

Naște Cum Simți

Nu știu cum să mai descriu ce a urmat. Nu știu cât a stat bebe la mine pe piept… nu mă săturam să îl mângâi și să-l privesc… era atât de alunecos și atât de frumos… era puiul meu… reușisem împreună…

Bineînțeles că l-au luat să-l masoare, să-l șteargă și să-l stabilizeze. Nu putea să fie totul chiar frumos până la capăt. L-am mai sărutat o dată înfofolit înainte să plece la neonato. L-au mai adus odată în postoperator pentru 5 minute și apoi în salon, după ce am ajuns eu după vreo ora. Și nu i-am lăsat să mi-l mai ia… Bebe a avut 3.450 kg și 54 cm…

Am rămas pe masă plângând… am văzut placenta… apoi am trecut și peste durerile aplicării copcilor (s-a rupt ceva acolo, au fost necesare câteva copci)…. am scăpat și de epiziotomie…. Era seara de Ajun… liniște… colinde la radio… domnul doctor plecase… Cam după o oră de la naștere, după ce s-au încheiat toate procedurile, m-am dat jos de pe masă și am mers la toaletă… pe picioarele mele… apoi m-au dus în rezervă și l-am așteptat pe bebe…

Am plâns mult pe masă… de fericire. Nu îmi venea să cred că am reușit….

Cel mai mult am plâns în mașină, pe drumul înapoi spre casă, cand ne-au externat, pe 27 decembrie seara. Nu îmi venea să cred că am născut așa cum am visat eu… că m-am putut mișca, că am avut pe cineva drag lângă mine, că am putut asculta muzică, că lumina a fost difuză, că nimeni nu a țipat la mine, că am putut alege poziția din care să împing, că nu a fost multă lume în sală… Că am avut noroc de oameni adevarați lângă mine. Că m-au ajutat și că au crezut în mine. Că am trăit o frumoasă poveste în seara de Ajun! Că am primit cel mai de preț dar pe care puteam să-l primim de la Moș Crăciun!

Mulțumesc, Irina, pentru că mi-ai dat încredere că pot, pentru că ai fost mereu lângă mine, pentru că mi-ai răspuns la toate mesajele și întrebările mele tâmpite. Mulțumesc, Irina!

Mulțumesc, Raluca, pentru că ai fost acolo lângă mine în fiecare secundă, m-ai susținut, m-ai alinat și m-ai încurajat. Pentru că ai venit și m-ai ajutat să îl punem pe bebe la sân! Mulțumesc, Raluca!

Mulțumesc, domnule doctor Romila, pentru că ați crezut în mine, pentru că mi-ați respectat dorința de a încerca să nasc natural și pentru că ați făcut ca totul să fie posibil. Vă mulțumesc!

………..Programăm cezariană pe 12 decembrie, nu mai putem amâna nicio zi…… Dar eu vreau să încerc să nasc natural… E imposibil…… Eu am încercat să nasc natural și am reușit……………..

Naște Cum Simți

 

scris de la 2 May, 2016  
În categoria Naştere