La neonato’

V-aţi întrebat vreodată ce fac copiii voştri după ce se nasc?

Poate ştiţi cum stă treaba: se nasc. Apoi: li se aspiră secreţiile, li se taie cordonul, li se verifică funcţiile vitale, li se dă nota, sunt spălaţi, uscaţi, apoi împachetaţi. Adică înfăşaţi. Apoi, îi vedeţi. Preţ de câteva secunde, vă este prezentat copilul.

Apoi nou-născutul este dus la neonatologie. Pentru supraveghere.

Dar ce fac bebeluşii acolo? Care este ocupaţia lor, cum îşi încep ei viaţa?

Caută ceva…

Le lipseşte ceva.

Aveţi idee ce caută? De ce tot întorc capul stânga-dreapta atâta? Sau de ce tot încearca să-şi sugă pumnii?

Nu e vorba numai de faptul că plânsetele lor ne-ar putea arăta ceva – că în loc de a fi legaţi în nişte cârpe sterile, ar prefera atingerea tandră a mamei lor, iar în locul unui pat de plastic şi-ar dori să stea lipiţi de corpul cald pe care îl cunosc deja, de unde i-ar putea simţi respiraţia şi bătăile inimii, exact cele pe care le ştiu, care i-ar face să se simtă în siguranţă… Pe lângă aceste lucruri, mai există ceva. Ceva fizic, palpabil, evident: În prima oră după naştere, copiii de la “neonato” îşi întorc capul, cautând în stânga şi în dreapta lor. Apoi, negăsind nimic, îşi mănâncă pumnii! Nu, nu de ciudă că nu-i aude nimeni, ci doar îşi urmează instinctul de supravieţuire. Copilul îşi caută hrana, caută sânul mamei care i-a dat naştere. Dar, negăsind nimic, îşi ridică încetişor către gură pumnii încleştaţi neputiincios…

Studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, UNICEF şi World Alliance for Breastfeeding Action (WABA) au arătat că, în prima oră de la naştere, nou-născuţii manifestă cel mai puternic relfex de supt. Copilul va căuta sânul în această perioadă, iar dacă nu îl va întâlni se va resemna, va pierde acest reflex. Consecinţa? Dificultăţi în ataşarea la sân, refuzul de supt al copilului. Un start pierdut înseamnă, nu de puţine ori, o alăptare cu probleme, pe care le poţi înlătura doar cu eforturi majore, şi uneori nici atunci.

În maternităţile din România vă puteţi cere copilul la sân daca nu există vreo patologie după naştere (adică în majoritatea cazurilor). Secţiile maternităţilor baby-friendly au o politică scrisă în această privinţă:

“Criteriile pentru acreditarea unui spital ca Prieten al copiilor:

1. Să aibă o politică scrisă despre alăptare care să fie comunicată regulat personalului medical.

2. Să asigure pregătirea uniformă a personalului medical în vederea implementării acestei politici.

3. Să informeze toate gravidele despre beneficiile şi tehnica alăptării.

4. Să le ajute pe mame să iniţieze alăptarea în prima oră de la naştere.

5. Să le arate mamelor cum să alăpteze şi cum să menţină lactaţia, chiar dacă sunt separate de nou-născut.

6. Să nu li se ofere nou-născuţilor nicio altă hrană sau băutură (glucoză sau lapte praf) în afara laptelui de sân, nici măcar apă, dacă nu există o indicaţie bazată pe dovezi medicale.

7. Să practice rooming-in, adică să le permită mamelor şi nou-născuţilor sa fie împreună 24 de ore din 24.

8. Să încurajeze alăptarea la cerere.

9. Să nu le ofere tetine sau suzete nou-născuţilor alăptaţi.

10. Să susţină organizarea grupurilor de sprijin pentru alăptare şi să îndrepte mamele către acestea la externare.

Programul interzice, de asemenea, folosirea laptelui praf gratuit sau a produselor de îngrijire a nou-născuţilor oferite de companiile producatoare de lapte praf. ”

Baby-friendly se numesc în Bucureşti doar 4 maternităţi:Pantelimon, Ilfov, Polizu şi SUUB(Municipal).

Maternitatea Filantropia a demarat şi ea procedurile pentru a câştiga distincţia de spital prieten al copilului.

Dacă vă doriţi un început bun pentru o alăptare de succes, voi sunteti singurii care hotărâţi când vă puneţi copilul la sân. Pentru nou-născuţii sănătoşi, care nu au nevoie de îngrijiri medicale, adică în majoritatea cazurilor, nu există nicio indicaţie pentru a separa copilul de mamă. Dimpotrivă, există chiar foarte multe dovezi că această perioadă de după naştere este foarte importantă, ea putând fi începutul unui ataşament sănătos, al unei alăptări reuşite, al unei cunoaşteri reciproce profunde. Dar poate fi şi o perioadă traumatică, marcată de singurătate şi de neîmplinirea nevoilor de siguranţă, de atenţie, de confort, de afecţiune, de hrană.

Studiul Kangoroo Mother Care, realizat de UNICEF, a demonstrat că cea mai eficientă metodă de îngrijire pentru bebeluşii prematuri sau subponderali este plasarea copilului pe pieptul mamei , locul cel mai sigur pentru ei. Acolo îşi vor regla ritmul cardiac, frecvenţa respiratorie şi corpul le va fi încălzit în cel mai eficient mod: prin căldura corpului matern. Nu este vorba de copiii care necesită resuscitare cardio-respiratorie la naştere sau de cei care au nevoie de intervenţii chirurgicale, ci doar de cei stabili, care, din nou, reprezintă majoritatea cazurilor.

Vă puteţi alapta copilul fără dificultaţi, firesc, chiar din prima oră de viaţă.

În cadrul sistemului limbic al creierului – zona asociată cu procesarea emoţiilor – se află amigdala şi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoţionale încărcate de teroare, groază şi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naşterea, aşa că bebeluşii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoţii intense, chiar dacă nu pot înţelege conţinutul acestora şi relaţia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluşii sunt relativi inapţi în a-şi organiza memoria în funcţie de secvenţialitatea evenimentelor. De foarte puţine ori îşi poate cineva aminti conştient lucruri din vremea când era bebeluş. Şi totuşi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conţinutului emoţional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoţie şi senzaţie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenţează modul în care ne vom relaţiona ca adulţi.

Aşa cum memoria poate fi împărţită în două categorii, memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: “explicită” şi “implicită”. Capacitatea memoriei explicite îşi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conştientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naştere, sau poate de dinainte, este inconştientă şi este codificată în “aduceri-aminte” emoţionale, senzoriale şi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima şi cu „stomacul”, cu implicaţii durabile asupra modului de gândire, de simţire şi de comportare.

Procesul “uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conştiente. Chiar şi ca adulţi suntem, din fericire, capabili să ştergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaţie de panică sau teroare din care simţim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne “amorţi” în faţa durerii copleşitoare, fie ea fizică sau emoţională. Aceste substanţe chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deşi memoria implicită a traumei va rămâne. Experienţele care sunt prea copleşitoare din punct de vedere emoţional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconştiente la situaţii de stres. Reacţiile exagerate la situaţii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.

Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoţională şi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacţii emoţionale puternice fără să avem amintiri conştiente, sau chiar fără să fim conştienţi! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îşi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacţiona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îşi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îşi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îşi ascunsese, înainte, o pioneză ascuţită în palmă. Nici ea nu îşi înţelegea reacţia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. Aşadar, multe din ceea ce gândim, simţim şi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muşchi, tendoane, viscere. Nici una din experienţele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoţii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut – declanşează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau “îngheaţă”. Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Autor: Robin Grille

Tradus de Noemi Rouă

Articol preluat de pe: www.attachmentparteniing.ro

Face cu regularitate caca (dar nu multă!) şi urinează în pamperşi, dar niciodată noaptea! Doarme câte 6 ore legate încă de când s-a născut. Râde când este luat în braţe, ca pe urmă să nu protesteze când este pus să stea singur în pătuţul său. Adoarme singur în pătuţ fără să plângă, fără să se agite, ţinând duios în braţe ursuleţul său de pluş (sau orice alt obiect de tranziţie recomandat de către expertul de serviciu).

În maşină se lasă asigurat de scăunel fără să se zbată, fără să plângă, fericit, şi adoarme aproape instantaneu.

La patru luni reduce singur mesele la un număr de 5 pe zi. La 5 luni renunţă fără să clipească la o masă la sân în favoarea unei supiţe de legume, ca pe urmă să fie hrănit cu diversele piureuri în timp ce stă fericit în scăunelul lui. La 7 luni şi-a diversificat total meniul fiind pregătit pentru creşa unde se va integra fără crize de vreun fel.

Îl recunoaşteţi? E Copilul Normal. Acel obscur obiect al dorinţei cu care fiecare mamă, conştient sau nu, îşi compara propriul fiu fără a întâlni vreodată corespondenţa. E copilul verbului “(aşa)ar trebui să fie”. Organism Generic Modificat, fiul Publicităţii şi al Statisticilor. Niciodată o creatură atât de străină, lipsită de umanitate nu ne-a fost atât de familiară ca acest Copil.

L-aţi întâlnit vreodată? Mă îndoiesc, pentru că el există doar în imaginarul colectiv: Copilul Normal e întotdeauna copilul altei mame, niciodată propriul copil. Copiii reali în comparaţie cu acesta par inevitabili ca având defecte. Au întotdeauna câte o sută de grame mai puţin sau mai mult, vor să stea la sân mai mult decât cantitatea şi timpul stabilit pentru aceasta, în afara orariilor, vor să stea întotdeauna treji, doresc atenţia mamei în loc să stea cuminţi pentru a privi tavanul camerei lor, plâng mult, cu totul de neînţeles, deşi au devenit obiectul tuturor atenţiilor recomandate de către cele mai bune reviste în domeniul puericulturii.

Nu vor să adoarmă singuri în pătuţ, nici să readoarmă singuri liniştiţi dacă s-au trezit în toiul nopţii. Scuipă cu îndârjire diferitele piureuri vitaminizate făcute în mod special pentru ei şi o fac în momentele cele mai nepotrivite pentru că uneori, chiar zile în şir, refuză cu obstinaţie orice linguriţă de piure. Şi, mai ales, se încăpăţânează să stea zi şi noapte cu mama, mamă care se întreabă cu ce a greşit pentru a avea un copil atât de “anormal”.

Pentru că în spatele oricărui copil “cu defecte” (copil real de fapt) stă întotdeauna o mamă “cu defecte”. Şi cum micuţul trebuie să se raporteze mereu la Copilul Normal, la fel mama sa trebuie să se descurce cu Mama Perfectă, acea mamă care are veşnic sânii pocnind de lapte, dar în acelaşi timp, în decursul a câteva săptămâni, are din nou linia unei adolescente, acea mamă care îşi îngrijeşte copilul cu aceeaşi uşurinţa cu care bea un pahar de apă şi se “organizează” astfel încât să nu-şi neglijeze nici soţul, nici serviciul, nici viaţă socială.

Corpul matern după naştere, acest organism misterios, cu hormonii săi galopanţi, cu curbele sale, cu pierderile sale, cu laptele care picură, cu sânii care-şi schimbă continuu volumul, cu modificările de umor, cu somnul întrerupt, e ceva total diferit faţă de imaginea publicitară a proaspetei mămici sau de ceea ce oferă cărţile care se adresează mamelor. Niciuna dintre aceste mame reale nu se poate recunoaşte, aşa cum nu poate să-şi recunoască copilul în imaginea celui propus de Media. Paradoxal, într-o societate omologată în care se notează o anumită realitate specifică acesteia, cotidianul vieţii mamei şi al nou-născutului apare ciudat, necunoscut, greşit.

Şi, cu toate acestea, realitatea milioanelor de copii care se nasc în lume şi care mai apoi cresc şi trăiesc ca nişte fiinţe autentice, împreună cu nenumăratele lor nevoi, atât de unici, atât de deosebiţi unul de altul sunt binecuvântarea părinţilor lor. De ce să ne dorim un copil abstract atunci când cel real este în faţa noastră?

Dacă ar există cu adevărat Copilul Normal, dacă s-ar întâmpla să fie în casa noastră, ar fi o prezenţă neliniştitoare dată fiind irealitatea sa.

Să ne ţinem aproape copilul nostru real, cel care se sustrage definiţiilor, regulilor, tabelelor, sentinţelor experţilor, mărcilor de fabricaţie. Să-i lăsăm lui posibilitatea de-a ne învăţa ce-i este necesar, ce-l face să fie sănătos, să-l lăsăm să ne educe, să ne impună un nou ritm, o nouă poezie a trăirii … şi să sperăm că va creşte cât se poate de “anormal” pentru a-şi conserva în timp unicitatea, noul şi deosebitul mod de a-şi face Lumii cunoscută prezenţa.

Autoare: Antonella Sagone

Tradus de Andreina Balog

Articol preluat dee pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/copilul-normal-care-e-acesta/feed/ 0 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/#comments Thu, 06 Aug 2009 13:03:14 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=139

Prototipul procesului de a-ţi îngriji copilul este ţinutul în braţe. (D.W.Winnicott)

Căutând reţete în numere vechi din Bucătăria italiană, am descoperit că în anii 50 revista nu publica doar articole despre bucătărie ci îşi întreţinea cititoarele şi cu articole despre puericultură, dedicând un spaţiu întrebărilor cititorilor. Într-una dintre aceste scrisori şi în răspunsul ei se vede clar, după părerea noastră, cum anume era văzută în acei ani relaţia părinti-copil. Într-o oarecare măsură, ideile şi obiceiurile acelei perioade s-au păstrat până în zilele noastre şi încă se întâmplă să auzim întrebarea:”dacă îmi iau în braţe copilul nu risc să-l răsfăţ?”

Scrisoarea unui soţ

(…) Copilul s-a născut sănătos şi liniştit, iar primele nopţi petrecute acasă după întoarcerea soţiei mele şi copilului de la spital au fost foarte liniştite. Dar într-o noapte, dintr-o dată, poate din cauza uneia dintre acele suferinţe care e atât de greu de prevăzut la nou-născuţi, copilul a început să plângă. Bineînţeles că eu şi soţia mea am fost foarte impresionaţi; am sărit din pat foarte agitaţi, am ridicat copilul din pătuţ şi aşa, înfăşurat într-o păturică, am început să-l legănăm cu rândul, mergând în sus şi-n jos prin cameră şi cântând încetişor. Puţin câte puţin, micuţul s-a liniştit, dar imediat ce unul dintre noi încerca să-l pună din nou în pătuţ, reîncepea să urle. (…) Soţia spune că eu, în prima seară, l-am luat imediat în braţe din pătuţ şi am început să mă joc cu el; eu răspund că ea a fost cea care, după mai multe încercări de a-l repune în pătuţ, a continuat să îl plimbe prin casă. (…)

Răspunsul

(…) Pe dumneavoastră nu trebuia să vă impresioneze dacă copilul reîncepea să plângă, pentru că în acest caz (dacă copilul nu era bolnav) era vorba fără îndoială de un capriciu care trebuie eliminat cu hotărâre, încă de la cea mai fragedă vârstă. Poate că, nefiindu-i satisfăcute cerinţele, la început micuţul va continua să plângă, dar lăsaţi-l în pace; când va vedea că nu funcţionează nici o metodă de convingere, se va calma singur. Aceasta nu este „inima dură”(cum încă afirmă cineva), ci este unicul mod de a-l dezvăţa de acest urât obicei. (…)

din Bucătăria Italiană
Decembrie 1956

—

Acest tată voia un copil liniştit, care să-l lase în pace; totul decurge bine până când într-o noapte, pe neaşteptate şi fără nici un semnal prevestitor, copilul a început să plângă. Tatăl nu s-a gândit nici o clipă că acel plâns ar fi putut fi o modalitate de a se exprima a copilului; acel plâns este văzut doar ca un mare deranj care vine să-i întrerupă somnul. Părinţii sunt uimiţi de plâns, ca şi când copilul lor ar fi început să latre sau să behăie, sau ca şi când lor nu li s-ar fi întâmplat niciodată să plângă. Din fericire, în incapacitatea şi neînţelegerea lor, acţionează din instinct, acel instinct înnăscut, îngropat până atunci, dar trezit şi adus la suprafaţă de plânsul sfâşietor. Instinctiv, ei fac ceea ce trebuie să facă: îl iau în braţe şi îl leagănă. Fac, inconştient, ceea ce de mii de ani orice părinte face cu propriul copil în momente de dificultate. Însă aceşti părinţi, săracii, sunt frustraţi de insuccesul lor (dar par să nu se fi obişnuit încă), văd urletele ridicându-se până la cer (sau doar până la etajul de deasupra) şi se întreabă ce greşeală de neiertat au comis. În prima ipoteză tatăl este cel vinovat de a-şi fi răsfăţat copilul, vinovat deci de a-i fi demonstrat dragoste propriului copil; în a doua ipoteză mama este văzută ca incapabilă să-şi facă copilul să stea la locul lui, adică în pătuţ (am putea spune, la fel de bine, în cuşcă sau închisoare). Această mamă îşi permite luxul de a se plimba prin casă cu copilul în braţe, şi se pare că îi place; nu se întreabă de ce în toată lumea, de mii de ani, milioane de mame (şi de taţi) trăiesc şi muncesc cu copilul mic purtat în spinare (dar poate fac aşa pentru că sunt săraci).

Răspunsul expertului ne permite să înţelegem de ce, în această societate occidentală din generaţia trecută, soluţiile absurde apăreau atât de naturale. Răspunsul este mult mai grav decât întrebarea şi mai ales demonstrează cum la orice nivel cultural, acea societate civilă era foarte departe de a înţelege universul copilăriei. Probabil în nici o realitate pretehnologică nu s-ar fi născut un răspuns ca cel dat de expertul nostru; se demonstrează astfel cum maternitatea şi puericultura nu au adevărate baze ştiinţifice, ci sunt în principal produse de factori culturali şi sociali.

Expertul dă un diagnostic diferenţiat: dacă nu este vorba de boală, micuţul suferă de răsfăţ (nici un dubiu că psihicul şi soma ar putea avea ceva în comun); dar, nici o teamă, capriciile pot fi vindecate, important este să acţionezi repede şi cu fermitate. Expertul nu o spune, dar dă de înţeles că acest inconvenient a fost provocat de comportamentul incorect al acestor părinţi care la primul plâns au căzut în capcana întinsă lor de copilul şmecher. Este necesar să fie adus totul la locul lui: copilul, chiar dacă este încă micuţ (sau poate tocmai de aceea), trebuie să înţeleagă care este locul lui şi cum merg lucrurile. Plânsul lui nu este provocat de nici o boală, deci este iraţional şi fără drept; va fi nevoie de puţin timp, dar în final va înţelege că nevoile lui nu vor găsi nici o soluţie şi că orice încercare de convingere nu poate fi decât zadarnică. Părinţii sunt convinşi să înţeleagă cât de util este ca micuţul să experimenteze de la o vârstă fragedă frustarea de a nu primi dragostea de care are nevoie, simţind pe propria piele teama de a fi abandonat; acest sugar ajunge să nu mai dorească nici o îmbrăţişare sau contact, atât de mult i-au fost respinse încercările.

Către final, expertul are un dubiu referitor la „duritatea” acestui sfat, dar gândul cel rău este repede eliminat de convingerea că aceste plânsete nu sunt altceva decât obiceiuri proaste (cu care, în mod ciudat, se nasc aproape toţi copiii) şi de convingerea de nezdruncinat că oricum nu există alte metode de a le corecta. Să rezişti necesităţilor copilului este obositor (şi probabil nenatural), dar totul se face pentru binele copilului şi pentru educaţia sa (azi putem spune „pentru domesticirea lui”). Nu contează că, ajuns adult, acest copil (care a experimentat din primele zile de viaţă pierderea îmbrăţişării drăgăstoase) nu va fi capabil să iubească, prins între a exprima diferite forme de nevroză sau o sănătoasă şi eliberatoare violenţă.

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Anca Gembăşel

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/feed/ 2 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/rooming-in/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/rooming-in/#comments Thu, 06 Aug 2009 12:56:29 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=136

Trecut, Prezent, Viitor

Când a apărut conceptul de rooming-in şi cine l-a inventat? Prima întrebare are un răspuns simplu: rooming-in s-a născut acum 100000 de ani, în Pleistocen. În acele vremuri copiii se năşteau în peşteri, cu puţină igienă. Mama spăla copilul şi îl alăpta timp de 4-5 ani cu laptele său.

Următorul rooming-in a fost programat iniţial într-un han, dar, din cauza unor probleme tehnice, naşterea s-a produs într-o iesle. Cu acea ocazie, ca şi astăzi, venirea vizitatorilor (păstorii) a împiedicat menţinerea liniştii şi intimităţii necesare după o naştere.

În secolele ce au urmat, femeile au născut oriunde s-a putut, dar mama şi copilul au rămas împreună toată perioada post-natală.

În ultimii cincizeci de ani însă, o dată cu mutarea naşterii în spital, s-a ajuns la ideea că mama şi copilul ar putea sta separat. Conform viziunii ştiinţifice a medicinei noastre moderne, mama care a născut are nevoie de atenţie specială, iar bebeluşul trebuie îngrijit de persoane specializate.

Într-adevăr, măsura a făcut posibilă scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut; în vreme ce la începutul anilor 1900, în vestul lumii au murit 18% dintre copii în primul an de viaţă, în prezent mor mai puţin de 0,5%. Acest rezultat excepţional a fost posibil datorită utilizării antibioticelor, monitorizării suferinţei fetale şi a oportunităţii de a naşte prin cezariană. La scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut nu a contribuit însă separarea mamei de nou-născut.

Venim acum şi răspundem celei de a doua întrebări: cine a inventat rooming-in-ul modern?

Un neonatolog francez, Pierre Budin, a scris în 1907 o lucrare în care evidenţia faptul că mamele separate prematur de bebeluşii lor îşi pierdeau interesul pentru nou-născuţii care nu erau capabili de vindecare şi hrănire. În timpul celui de-al doilea război mondial, din lipsă de personal, în unele spitale nou-născuţii au fost „cazaţi” împreună cu mamele lor în aceeaşi cameră, cu scopul de a le determina pe acestea să îi îngrijească şi să îi hrănească; au inţeles că în acest mod rata mortalităţii a scăzut simţitor.

Abia după anii ’70 studiile de psihologie neonatală au evidenţiat cât de important a fost pentru binele bebeluşului să rămână lângă mama sa. În particular, studiile lui Bowlby şi apoi ale lui Winnicott şi Brazelton au demonstrat că rooming-in a fost calea de a obţine un ataşament eficient mamă-bebeluş. Posibilitatea de a alăpta şi îngriji nou-născutul au fost alte două avantaje ale rooming-in-ului; la o evaluare făcută la câteva luni de la implementarea unui sistem de rooming-in, s-au constatat beneficii semnificative în relaţia mamei cu copilul.

Încet, s-a înţeles că nou-născutul nu avea nevoie de personal specializat care să-l îngrijească în locul mamei; rolul specialistului era să ajute mai degrabă mama să îşi dezvolte competenţele înnăscute şi instinctive.

În viitor va fi nevoie de structuri şi scheme organizatorice menite să favorizeze legătura mamă-nou-născut. Pentru a evita sa trebuiască să aducem acasă din spital, este nevoie de puţin efort în a aduce puţin din acasă în spital, rooming-in-ul fiind privit ca o fază iniţială a acestei tentative naturale şi simple.

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Raluca Cotun-Lupulescu

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

Cum e să te naşti? Ce simte un copil care tocmai se naşte? Îl doare? Îi este frică?

Dacă ar fi să mă nasc acum, după ce am stat 9 luni într-un uter, aş fi oarecum speriat. Cred că aş vrea să ştiu că o să fie bine, că o voi cunoaşte pe mama, ba s-ar putea chiar şi pe tata, care îmi dădea pupici prin peretele prin care se vedeau lumini. Bine, nu ştiu încă cum arată mami şi tati, dar vocea lor o recunosc dintr-o mie.

Aş vrea să simt mâinile care mă mângâiau prin perete, să mă simt şi eu mai “în largul” meu, să gust şi altceva, de lichidul ăsta încep să mă cam satur…

Şi de aş ieşi chiar acum la lumină, aş zice: uaaau, ce de loc, mă simt aşa … pierdut, vreau repede la mama, să ştiu că e cu mine aici!

Aşa, acum mă simt muult mai bine, aici e cald, se aud bătăile inimii mamei mele, parcă ceva mai clar decăt acolo, înăuntru – dar ele sunt, le recunosc!

Uite, ce chestie, mama trage aerul ăsta aşa pe nas, apoi îl dă afară – hmm, de acum aşa o să fac şi eu, gata cu oxigenul prin buric, mai bine sunt atent cum face mama, să respir şi eu ca ea.

Ce frumos miroase mami! Mă simt aşa de bucuros, sunt agitat dar liniştit în acelaşi timp, e aşa, ceva – nici nu ştiu cum să descriu – simt că am început o mare aventură!!

Cum o fi şi treaba asta, mi-e aşa, cumva, foame! Da, exact mi-e foame! Cordonu’, alo, cordonu’, zi-i lu’ mami sa-mi aducă o pizza. Repede, te rog!   Vai! Nu mai e cordonu’! Dar uite că îmi dă mami altceva, să vezi ce gură mare deschid eu acum, mmm, ce bun e! Mami, pentru mine l-ai facut?! E super, dulce, bun de tot – şi vad că ţine şi de foame, excelent!

Aaa, uite-l şi pe tati, el e, după voce îl ştiu! Salut, tati! Mă bucur să te cunosc! Hai că îmi place aici, dar ţineţi-mă aproape aşa, ca să-mi aduc aminte de garsoniera mea de până acum!

Tu cum te-ai simţi dacă ar fi să te naşti?

de Irina Popescu, Educator Prenatal Lamaze

.

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/nasterea-pentru-copilul-tau/feed/ 0 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/#comments Thu, 06 Aug 2009 09:40:37 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=95

De la începutul secolului XX importanţa “inteligenţei” (cuantificată în “IQ” – coeficient de inteligenţă) a fost exagerată în aproape fiecare aspect al activităţii umane.

Într-adevăr, IQ-ul a fost într-atât de popularizat încât metodele educaţionale şi parentale sunt angrenate în maximizarea abilităţilor intelectuale ale copiilor. O întreagă industrie, susţinută de multă literatură, a dat naştere unor metode sofisticate de măsurare a IQ-ului, interpretare a rezultatelor testelor de inteligenţă şi, în consecinţă, de planificare a viitoarei cariere a copiilor.

De ce preţuim mai mult creierul decât inima şi sufletul? Faptul că un IQ ridicat este adesea corelat cu depresia nu spune prea mult în favoarea capacităţii de adaptare. Mai mult, IQ-ul este un slab predictor al succesului în relaţii şi nu are absolut nimic de a face cu satisfacţiile vieţii în general sau cu sănătatea fizică şi psihică. Una dintre cele mai triste şi răspândite concepţii greşite din timpul nostru este aceea că un IQ ridicat conduce la echilibru emoţional şi maturitate psihologică.

Cultura noastră centrată pe intelect accentuează nevoia de a-i învăţa pe copii cum să gândească, să raţioneze şi să observe. Suntem însă abia la începuturi, nesiguri încă pe noi, atunci când vine vorba de a-i învăţa pe copii cum să simtă, cum să creeze şi cum să navigheze cu succes pe apele schimbătoare ale relaţiilor umane.

“Inteligenţa emoţională”, o expresie propusă de Howard Garner în Frames of Mind (1983), descrie un domeniu al conştienţei umane care, până de curând, a fost serios neglijat. Studiul inteligenţei emoţionale şi modul în care o cultivăm în copiii noştri este, fără îndoială, următoarea frontieră a evoluţiei sociale. În prezent se bucură de o explozie a atenţiei din partea comunităţii academice, Amazon.com afişând deja peste 50 de titluri care tratează acest subiect. Chiar şi şcolile tradiţionale încep să se îndepărteze de metodele de predare bazate numai pe competiţie şi dezvoltare intelectuală, optând în schimb pentru o abordare cooperantă, care să dezvolte aptitudinile emoţionale ale copiilor.

Inteligenţa emoţională include, printre multe alte lucruri, capacitatea de a empatiza profund cu alţii, de a conduce înţelept sau de a urma cu eleganţă, de a ne respecta limitele, de a ne manifesta şi împlini talentele precum şi de a oferi şi primi dragoste şi susţinere. Relaţiile nu pot fi cu adevarat personale, nici nu se pot dezvolta fără o profundă împărtăşire a lumii emoţionale interioare. Mulţi dintre noi am învăţat de mici să ne ascundem sau să ne ignorăm sentimentele, să credem că nu sunt importante; de aceea relaţiile nu se pot dezvolta şi devin plictisitoare. Mai important, capacitatea noastră de a inspira şi de a împărtăşi inteligenţa emoţională copiilor noştri depinde de controlul propriilor sentimente şi de dorinţa noastră de a învăţa şi a creşte în această privinţă.

Orice relaţie serioasă, fie că e personală sau profesională, solicită o mare inteligenţă emoţională – nu doar pentru a “sta împreună” ci şi pentru a rămâne vii şi dinamici. Deşi cei mai mulţi dintre noi pretindem că suntem “bine” sau “OK” în cea mai mare parte a timpului, puţini ne amintim cum să simţim profund, cum să experimentăm fericire sau bucurie.

În continuare, iată nişte întrebări la care puteţi reflecta pentru a căpăta o perspectivă asupra propriilor emoţii şi pentru a înţelege mai bine ce înseamnă “inteligenţa emoţională”. Amintiţi-vă că acesta nu este un concurs; EQ nu este măsurabil. Când vine vorba despre inteligenţa emoţională, toţi suntem într-o călătorie de descoperire! Aceste întrebări intenţionează să vă provoace să reflectaţi la aspectele emoţionale personale pe care v-ar plăcea să le extindeţi sau dezvoltaţi. Unele întrebări ar putea părea banale la o primă vedere; luaţi-vă, totuşi, timp pentru a vă gândi cum vi se aplică personal fiecare punct.

Abilităţi relaţionale
Dacă eşti trist, îndurerat sau jeleşti, îţi permiţi să plângi? Le permiţi celorlalţi să îţi vadă lacrimile?
Îţi poţi exprima mânia liber şi nedistructiv, lăsând-o apoi să treacă?
Renunţi uşor la invidie şi resentimente?
Când te temi, îi laşi pe cei apropiaţi să îţi vadă frica?
Recunoşti faţă de tine însuţi că te temi?
Eşti conştient de nevoile tale emoţionale şi relaţionale, şi exprimi aceste nevoi cu îndrăzneală şi cu respect?
Eşti capabil să recunoşti când ai nevoie de ajutor? Poţi apoi să ceri ajutor şi susţinere?
Poţi primi şi oferi ajutor la fel de uşor?
Poţi spune “nu” fără să te simţi vinovat?
Poţi protesta hotărât împotriva unui tratament nepotrivit?
Poţi lua decizii fără sentimentul că profiţi?
Îţi poţi exprima uşor tandreţea, dragostea, pasiunea? Le poţi primi la fel de uşor?
Poţi să te simţi bine singur, dar în acelaşi timp să accepţi bucuros şi fără disconfort intimitatea?
Te asculţi pe tine şi îi asculţi pe ceilalţi cu atenţie?
Poţi fi empatic nevoilor celorlalţi, fără a-i judeca sau a-i critica?
Poţi percepe cu acurateţe ce simt ceilalţi, simţind compasiune faţă de ei?
Îi poţi motiva pe ceilalţi fără a recurge la tactici care stârnesc teama sau fără a-i manipula?

Fluenţa emoţională
Îţi permiţi să experimentezi frecvent plăcere şi să te bucuri de ea?
Îţi permiţi să experimentezi beatitudine, extaz, emoţie, fascinaţie, veneraţie?
Râzi deseori tare – din toată inima?
Te simţi uneori mişcat de curajul sau entuziasmul celorlalţi?
Îţi poţi controla (nu reprima) impulsurile şi întârzia satisfacţia, fără a recurge în mod obişnuit la vinovăţie, ruşine, sau suprimarea emoţiilor?

Flexibilitate şi echilibru
Îţi poţi concentra energia asupra muncii, reuşind totuşi s-o echilibrezi cu distracţia şi odihna?
Poţi să îi accepţi şi chiar să te bucuri de cei care au nevoi şi concepţii diferite?
Îţi permiţi să fii spontan, să te porţi ca un copil, să te „prosteşti”?
Scopurile tale sunt realiste? Ai răbdarea de a lucra constant pentru atingerea lor?

Respectul de sine
Îţi poţi ierta greşelile, fără să te iei prea în serios?
Îţi poţi accepta lipsurile, fără să te simţi ruşinat, păstrându-ţi entuziasmul pentru a învăţa şi a creşte?
Îţi respecţi părţile tari şi vulnerabilităţile, în loc să te umfli de mândrie pentru unele şi să te copleşească ruşinea pentru celelalte?
Crezi că eşti, în general, sincer cu tine însuţi, fără a te revolta orbeşte sau fără a te conforma aşteptărilor societăţii?
Poţi suporta dezamăgirea sau frustrarea, fără a sfârşi prin a te critica pe tine sau pe ceilalţi?
Eşti blând cu tine însuţi, sau eşti aspru, pedepsindu-te chiar?
Te poţi auto-motiva?
Accepţi înfrâgerea sau eşecul , continuând să te simţi OK cu propria persoană?

Aţi putea chiar să întrebaţi persoanele importante din viaţa voastră cum vă văd ele prin prisma acestor întrebări. Aspectele în care puteţi creşte sunt semnalate prin acele întrebări la care aţi răspuns negativ.

Din fericire, spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională poate fi învăţată şi dezvoltată de-a lungul vieţii. Goleman (1995) vorbeşte despre interacţiunile sănătoase părinte-copil ca fiind temelia inteligenţei emoţionale. Ne construim structurile emoţionale imitându-ne părinţii şi prin răspunsurile faţă de situaţiile în care suntem puşi. În cartea sa Building Healthy Minds (Construind minţi sănătoase) (1999), Stanley Greenspan M.D. afirmă că ceea ce învăţăm despre relaţii şi emoţii în copilăria timpurie – când sistemul nostru central se dezvoltă cel mai rapid – este “gravat” în conexiunile noastre neuronale. La fel ca şi învăţarea limbilor străine, noile competenţe emoţionale pot fi dobândite şi mai târziu în viaţă, deşi cu un efort considerabil mai mare. Rata asimilării este mai mare în copilăria timpurie şi de aceea, ca părinţi, avem atât şansa cât şi responsabilitatea de a influenţa în mod semnificativ inteligenţa emoţională a copiilor noştri.

Majoritatea oamenilor pot ajuta copiii să ajungă la o maturitate funcţională, dar toţi suntem deficienţi, într-un fel sau altul, în a le oferi copiilor noştri un mediu optim pentru dezvoltarea emoţională. Este foarte dificil să le oferim lor ceea ce nu ne-a fost oferit nouă, suntem deci împiedicaţi de insuficienţele propriilor copilării şi de încrederea şi susţinerea limitate pe care comunitatea le oferă domeniului sentimentelor.

Dezvoltarea ansamblului nostru emoţional de bază se sedimentează în straturi, de-a lungul primilor şapte ani din viaţă. Modelele stabilite aici nu sunt neapărat definitive; oricum, învăţarea emoţională este mai puternică la vârsta aceasta datorită deschiderii accentuate şi vulnerabilităţii copiilor. Când, în fiecare etapă, sunt împlinite nevoile emoţionale fundamentale ale unui copil, se aşează bazele pentru răspunsuri emoţionale inteligente, care vor deveni automate şi spontane mai târziu în viaţă. Pe de altă parte, dobândirea abilităţilor relaţionale şi emoţionale, ca adult, poate fi deseori un proces extenuant, declanşat de situaţii dureroase.

Cele cinci rituri de trecere ale copilăriei, pe care doresc să le descriu, îşi au originile în schimbările biologice şi de aceea sunt universale şi nu sunt determinate, în general, de specificul cultural. Fiecare etapă îl găseşte pe copil încercând să stăpânească (cu ajutorul nostru) o sarcină specifică dezvoltării sale şi o funcţie emoţională care vor pregăti terenul pentru imaginea de sine şi pentru relaţiile de mai târziu. În timpul primului rit de trecere copilul stabileşte, la cel mai profund nivel de bază al său, un simţ al preţuirii de sine şi al valorii vieţii.

Primul rit de trecere: Dreptul de a exista

Ce se întâmplă: Această etapă a dezvoltării deschide al doilea trimestru de sarcină, până la naştere, şi primele şase luni de viaţă. Studii recente, publicate în Journal of Perinatal Research şi The Secret Life of the Unborn Child (Thomas Verny, 1994), demonstrează că fătul este surprinzător de conştient şi receptiv faţă de sentimentele mamei, cât şi faţă de o serie de stimuli din exterior, cum ar fi lumina puternică, zgomotele tari, muzica şi chiar tonalitatea vocii altor persoane. Chiar din viaţa intrauterină – înainte să se ivească conştiinţa de “sine” – fătul este profund afectat de mediul emoţional care îl înconjoară, deoarece este conectat în mod constant la stările şi atitudinile mamei prin intermediul fluxului hormonal. Fătul răspunde stresului prin semne vizibile de agitaţie, în timp ce un climat emoţional favorabil îl linişteşte. Felul în care părinţii simt faţă de el este transmis conştiinţei primitive a bebeluşului – el înregistrează şi simte bucuria lor la venirea lui, ori ambivalenţa sau chiar ostilitatea faţă de prezenţa sa. Nici fătul, nici nou-născutul nu au capacitatea de a trasa limite: mama, mediul şi sinele lor sunt una, fără nici o diferenţă. În mod constant, bebeluşul absoarbe foarte mult din emoţiile părinţilor; el simte şi se indentifică pe sine cu ceea ce simt părinţii despre ei înşişi şi despre el. În starea sa inocentă şi influenţabilă, bebeluşul percepe ceea ce simt părinţii săi despre el ca fiind propria sa natură, iar în jurul acestei experienţe îşi formează cele mai profunde atitudini faţă de sine şi faţă de viaţă.

La naştere şi în lunile care urmează, bebeluşul este extrem de vulnerabil, de aceea singurătatea sau lipsa căldurii umane pot conduce la cea mai profundă disperare şi teroare. Impunerea unui program regulat de hrănire şi somn este experimentată de bebeluş ca o distrugere a ritmului său interior natural.

Experienţa dezvoltării optime: Naşterea non traumatică este lipsită de intervenţiile obstetrice de urgenţă, pe care un nou născut extrem de sensibil le reimte ca violenţă şi şoc. Din nefericire, metodele de naştere din maternităţile moderne se concentreză pe măsuri de urgenţă în timp ce ignoră, în mod serios, fragilitatea şi nevoile psihologice şi emoţionale ale mamei şi ale copilului. Separarea fizică ne-necesară a copilului de mamă, imediat după naştere, reprezintă o întrerupere brutală a contactului intim intrauterin. Trecerea către lumea exterioară este hotărâtoare în a oferi bebeluşului informaţii despre natura mediului în care a intrat. De aceea, această trecere trebuie să fie extrem de prietenoasă şi blândă, către o lume caldă, primitoare şi non-violentă, în care copilul va fi primit cu bucurie (vezi Frederick Leboyer – Birth Without Violence (Naşterea fără violenţă), 1995). Bucuria părinţilor la întâlnirea cu bebeluşul este ingredientul necesar al dezvoltării sale sufleteşti. În mod ideal, copilul şi mama au nevoie să rămână într-un contact fizic constant, pentru a creşte legătura dintre ei şi pentru un ataşament sănătos. Ţinutul în braţe, cald, liniştitor şi constant, îi va oferi din plin bebeluşului sentimente de fericire şi siguranţă, care-l vor călăuzi către un echilibru emoţional şi o stare de bine. În această perioadă fragilă, atât mama cât şi copilul au nevoie să fie protejaţi de conflicte sau de lipsa de armonie.

Contactul vizual plin de dragoste şi o voce iubitoare vor sătura foamea bebeluşului pentru susţinere umană, şi vor oferi repere subconşiente pentru relaţiile empatice şi iubitoare de mai târziu. Este de o importanţă vitală ca, la începutul vieţii, cele câteva nevoi fizice şi emoţionale simple ale copilului să fie împlinite după aşteptările lui, conform cu propriul lui ritm biologic, nu conform cu nevoile părintelui (şi ale societăţii) de rutină, linişte etc.

Autor: Robin Grille

Tradus de chani

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/feed/ 0 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/tie-ti-ar-placea/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/tie-ti-ar-placea/#comments Thu, 06 Aug 2009 08:24:17 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=89

„Cum trebuie să mă port cu bebeluşul meu? Ce e un bebeluş, ce aşteaptă de la mine, cum să-l integrez în viaţa mea?” Toate acestea sunt întrebări pe care noii părinţi şi le pun, încercând să facă ce e mai bine pentru copilul lor. Doar că „ce e bine”-le acesta este uneori prost înţeles, iar părinţii îşi tratează nou-născutul şi mai apoi copilul ca pe un bolnav, incapabil să se descurce singur, incapabil să ştie de ce are nevoie.

Adevărul este însă că bebeluşii îşi cunosc extrem de bine nevoile; dacă sunt ascultaţi aşa cum trebuie, ştiu să le facă înţelese.

La început, nevoile lor sunt simple: le este foame, le este sete, le este somn, vor să fie curaţi şi uscaţi şi, mai presus de toate, vor să se simtă iubiţi. Asta înseamnă că au nevoie să fie ţinuţi în braţe, legănaţi, sărutaţi, mângâiaţi – şi nu doar să li se spună că sunt iubiţi, în vreme ce sunt ţinuţi la distanţă, de teamă să nu devină răsfăţaţi şi dependenţi.

S-a discutat deja de multe ori despre semnificaţia plânsului bebeluşilor şi despre obligaţia de a le răspunde: la început, aşa ştiu ei comunica, aşa ştiu să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele. Iar răspunsul părinţilor poate face diferenţa între un individ sigur pe sine, împlinit şi unul nesigur, complexat.

Odată ce bebeluşul nu mai e bebeluş, ci creşte, modurile sale de comunicare devin tot mai complexe; nevoile sale, la rândul lor, devin tot mai complexe. Începe să cunoască lumea şi altfel, nu doar prin intermediul nemijlocit al părinţilor. Iar rolul lor este, din nou, crucial. A fi părinte ar trebui să însemne a-i fi aproape copilului atunci când el are nevoie, nu când crezi tu că are nevoie. Lucrul acesta e greu de realizat, suntem „bruiaţi” de presiunile sociale, de aşteptările celorlaţi, de imaginea părintelui ideal creată şi întărită în mod constant în societatea noastră. În ochii celorlalţi, a-i oferi libertate copilului echivalează uneori cu a-l neglija sau cu a-l forţa să-şi depăşească limitele – când tocmai libertatea aceasta îi permite să se cunoască şi să-şi atingă aceste limite.

Şi totuşi, cum tratăm copilul? Cum ne purtăm cu el, astfel încât să crească frumos, neîngrădit, fericit? Suntem totuşi părinţii lui, avem o responsabilitate…noi trebuie să decidem. Sau nu?

Cred că metoda cea mai simplă şi mai eficientă de-a decide cum să-ţi tratezi copilul (sau bebeluşul) este să te întrebi, înainte de a acţiona într-un fel sau altul, cum ţi-ar plăcea să fii tu tratat într-o situaţie similară, sau cum ţi-ai trata un prieten drag.

Ţi-ar plăcea să fii ingnorat atunci cand te doare ceva?
Ţi-ar plăcea să ţi se refuze mângâierile atunci când te simţi singur şi speriat?
Ţi-ar plăcea să plângi de foame şi să ţi se refuze mâncarea pentru că încă nu este ora mesei?
Ţi-ar plăcea să fii forţat să adormi pentru că a sosit ora, chiar dacă nu ţi-e somn?
Ţi-ar plăcea să fii închis în casă în vreme ce tu vrei să ieşi afară, la soare şi la aer curat?
Ţi-ar plăcea să fii luat şi ţinut în braţe chiar dacă nu vrei, doar pentru că cineva nu te-a văzut de mult?
Ţi-ar plăcea să fii manevrat ca o păpuşă şi purtat de colo colo, după bunul plac al altei persoane?
Ţi-ar plăcea să fii „deturnat” de la ţinta ta, pentru că cel care te conduce are treabă în altă parte sau nu are chef să meargă unde vrei tu?
Ţi-ar plăcea să ţi se repete obsesiv „nu e voie” în vreme ce tu nu vrei decât să-ţi cunoşti mediul?
Ţi-ar plăcea să fii aşezat între perne, chiar dacă nu vrei, pentru că „trebuie” să stii să stai în şezut?
Ţi-ar plăcea să fii învăţat să stai în picioare sau să mergi? (de parcă fără ajutor nici n-ai putea merge vreodată!)
Ţi-ar plăcea să nu ştii niciodată cum să cazi, pentru că mereu e cineva care te prinde?
Ţi-ar plăcea să nu-ţi cunoşti limitele, pentru că cineva nu te lasă să ţi le afli?
Ţi-ar plăcea să fii tratat ca un bolnav care trebuie mereu sprijinit şi ajutat?
Ţi-ar plăcea să fii etichetat drept „rău” sau „obraznic” când tu eşti de fapt curios de tot ce se petrece în jurul tău?
Ţi-ar plăcea să ţi se spună că eşti răsfăţat în vreme ce tu nu faci decât să reclami dreptul tău la iubire?
Ţi-ar plăcea să ţi se spună că ar trebui să iei masa în baie ori într-un loc ascuns, că e ruşine să sugi (să mănânci) în public?
Ţi-ar plăcea să fii văzut mereu ca o jucărie drăguţă, numai bună de distracţie?
Ţi-ar plăcea ca cei din jur să se maimuţărească la tine şi să-ţi vorbească ca unui retardat?
Ţi-ar plăcea să ţi se răspundă în doi peri când tu nu vrei decât să înţelegi lumea?
Ţi-ar plăcea să fii minţit sau să ţi se facă promisiuni niciodată onorate?
Ţi-ar plăcea să fii considerat „încă nu tocmai o persoană”?
Ţi-ar plăcea?

Nici bebeluşilor ori copiilor nu le plac aceste lucruri şi multe altele. Bebeluşii şi copiii sunt persoane la fel ca noi, de ce i-am trata altfel decât am trata o altă fiinţă umană pe care o iubim? Singura diferenţa ar trebui să ţină de faptul că, spre deosebire de adulţi, ei au mai multă nevoie de noi. Dar ajutorul ar trebui să le fie oferit, nu impus. Ar trebui să-i secundăm, nu să-i conducem.

Autoare: Ralu’ Conţiu

Articol preluat de pe:  www. attachmentparenting.ro