Articol preluat, tradus şi adaptat de Claudia din The Journal of the Association of Prenatal and  Perinatal Psychology and Health, Volume 25, Issue 1. Toate drepturile rezervate APPPAH.

Autor: Gerhard Schroth

Dacă lucrăm cu Ataşamentul Prenatal (AP), trebuie să fim pregătiţi să împingem frontierele ştiinţei către o nouă conştiinţă şi să extindem imaginea umanităţii. Întâlnim în acest proces nu numai o relaţie deosebit de semnificativă între mamă şi bebeluşul nenăscut ci şi dimeniunea spirituală a existenţei umane (Grof, 1985). Devenim martorii direcţi ai încarnării unui suflet. Nu putem trece cu vederea acest lucru dacă vrem să înţelegem suficient contextul în care funcţionează Ataşamentul Prenatal (AP). Adresându-ne într-un mod deschis şi imparţial fetusului prin Ataşamentul Prenatal (AP) aducem o contribuţie fundamentală viitorului dezvoltării intelectuale, emoţionale şi psihosociale ale acestei fiinţe umane (Huther, 2005). Avem numai această şansă.

                Raffai şi Hidas subliniază în cartea lor, Nebelschnur der Seele (Cordonul ombilical al sufletului), “În experienţa noastră totuşi, viaţa unei fiinţe umane începe cu cel puţin două generaţii mai devreme: în casa bunicilor materni şi paterni. Moştenim nu numai predispoziţia genetică şi cromozomii noştri ci şi cadrul epigenetic, social şi cultural, moştenirea noastră psihosocială.” (2006, p. 17). Găsesc că această frază are o semnificaţie de bază dacă vrem să înţelegem  pe deplin cursul destinului vieţilor oamenilor. Aş vrea să merg cu un pas mai departe şi să vă demonstrez în acest studiu de caz că este necesar de asemenea să luăm în considerare şi generaţia străbunicilor. (Schroth, 2009).

                Acest studiu de caz nu prezintă un caz simplu, de rutină, de lucru cu Ataştamentul Prenatal (AP), ci este destul de complex şi, pe alocuri mult încărcat cu poveşti de viaţă în care violenţa fizică şi emoţională este aproape întotdeauna prezentă, deşi uneori iese la suprafaţă sub forma unor simptome fizice sau psihologice. Vreau să vă demonstrez ce impact impresionant are metoda Ataşamentului Prenatal (AP) şi să îi testez limitele.

Istoria biografică a trei generaţii

                Următorul studiu de caz prezintă povestea unei femei în vârstă de 30 de ani aflată în a 20-a săptămână de sarcină. Mi-a fost recomandată de către obstetricianul ei responsabil din cauza unei crize emoţionale majore. Cu puţin timp înainte de această criză ea fusese internată în spital suferind de  pielonefrită acută infecţioasă. Tratamentul intensiv cu antibiotice şi reacţiile alergice severe la acesta au condus la aproape pierderea sarcinii. La prima noastră întâlnire mi s-a părut a fi serios afectată atât fizic cât şi psihologic. Ea însăşi şi-a exprimat îndoielile cu privire la capacitatea ei de a duce sarcina la termen şi chair avea intuiţia că va muri după ce va naşte. În viaţa ei de până atunci ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi numită funcţionar public în învăţământ. Pentru a realiza acest lucru ea şi-a depăşit propriile capaciţăţi şi deseori a ajuns acasă extenuată în ciuda succesului pe care îl avea la şcoală. Această dorinţă exagerată de a reuşi îşi avea rădăcinile într-o stimă de sine alarmant de scăzută care fusese prezentă de asemenea la ambele figuri parentale.

                Femeia însărcinată, pe care o vom numi Barbara, a suferit de la primele semne de sarcină de greţuri intense şi frecvente. Dar acest fapt nu a oprit-o deloc din munca ei, chiar dacă trebuia să se trezească mai devreme cu două ore să “dea afară” înainte de a se duce să predea. Numai în acel punct, după colapsul fizic total, a început să înţeleagă implicaţiile şi să se pregătească să renunţe la muncă pentru restul perioadei de sarcină pentru a avea grijă de ea şi de bebeluş.

                Pe măsură ce privim în urmă de-a lungul biografiei Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost un inginer de succes, dar a suferit de alcoolism sever. Astfel, el şi-a terorizat întreaga familie iar poliţia era nevoită deseori să intervină. Barbara, fratele ei şi mama ei s-au supus necondiţionat dorinţelor tatălui ei. Pe de-o parte el era destul de incapabil în a-şi recunoaşte boala cu care se confrunta; pe de altă parte nimeni nu avea voie să ştie de boala lui. Motto-ul lui principal era: “Să nu laşi să se vadă”.  Această atitudine s-a dovedit a fi pentru Barbara un principiu esenţial de viaţă care a făcut imposibil ca ea să aibă grijă de ea însăşi şi de nevoile ei. Mergând şi mai în spate în istoria de viaţă a Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost dezgustat de pântecele gravid al soţiei sale pe parcursul sarcinii cu Barbara. El a ameninţat că se va sinucide pentru că nu suporta să o vadă.  În acest punct nu ne miră să descoperim că şi-a lovit soţia în pântece în timpul sarcinii cu Barbara. Mama tatălui, adică bunica paternă a Barbarei, avea 16 ani când a fost deportată într-un lagăr de concentrare la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial de către ruşi deoarece aparţinea de o minoritate etnică persecutată de nemţi.  În lagărul de concentrare a fost violată de către comandantul lagărului şi a fost forţată să ducă sarcina la bun sfârşit. Tatăl Barbarei a fost rezultatul acestui viol. Paternitatea lui a fost întotdeauna ţinută secret, şi nu a aflat despre ea decât cu mult timp după naşterea Barbarei.

                În căutarea unor motive care să justifice de ce mama Barbarei nu a fost în stare să se protejeze pe ea însăşi şi sarcina de distructivitatea tatălui descoperim în istoria ei de viaţă traume majore de altă natură. Bunica maternă a Barbarei a încercat, fără succes, de trei ori să o avorteze pe mama Barbarei. Toată viaţa a trăit respingerea deschisă a bunicii. Mai târziu, în timpul mariajului, s-a supus pe ea şi şi-a supus copiii terorii constante a soţului alcoolic sperând măcar să câştige dragostea şi respectul soţului ei. Astfel ea a încercat cu orice preţ să-şi mulţumească soţul pentru a nu fi alungată, adică pentru a nu fi avortată din nou.

                În istoria transgeneraţională a acestui copil, numit Desiree, vedem experienţe de crimă, abuz, avort şi violenţă fizică. Rădăcinile ajung până la cel de-al Treilea Reich şi la Al Doilea Război Mondial. Consecinţele directe au fost sau sunt diferite forme de violenţă emoţională în prezent, cum ar fi respingerea deschisă, excluderea personală, alcoolismul, negarea conflictelor, conformism servil şi o dorinţă oarbă de a reuşi. În final, toate acestea au lăsat urme majore în sarcina prezentată aici. Problema inconştientă atât a părinţilor Barbarei cât şi a celor două bunici a fost respingerea fundamentală a personalităţii lor.

Este suficient loc pentru un bebeluş?

                Din extrasele textuale ale sesiunilor de Ataşament Prenatal (AP) putem observa cum se reflectă istoria transgeneraţională în sarcina Barbarei cu Desiree: la un nivel simbolic reprezentativ emoţiile interioare ale copilului pot fi înţelese ca răspunsuri la starea de sănătate a mamei şi la fondul experienţelor ei, care rămân parţial inconştiente. Vor fi descrise câteva scene centrale, preluate pe măsură ce Ataşamentul Prenatal (AP) progresează, în care pot fi surprinse efectele incidentelor biografice prezentate anterior.

Prima şedinţă AP (26 săptămâni de sarcină)

                Pe parcursul primei şedinţe Barbara a experimentat imagini interioare ale unui uter rece, dureros de încordat şi inaccesibil. În ciuda ajutorului meu, uterul nu permitea accesul la bebeluş. În timp ce Barbara încerca să mângâie uterul cu mâna ei interioară (Notă: Raffai [1987] foloseşte această metodă a “mâinii interioare” pentru a stabili contactul tactil cu bebeluşul) uterul s-a mişcat puţin iar copilul a părut că se împotriveşte contactului, luându-i ceva timp să se liniştească.

Comentariu: În contrast total cu nevoia idealizată de a avea un copil (semnificaţia numelui Desiree este “cel dorit”), răceala şi respingerea sunt deopotrivă evidente, aşa cum evenimentele anterioare sarcinii au ilustrat. Barbara pare incapabilă să ofere dragoste bebeluşului din pântece. Până în acest punct şi-a pus toată energia în cariera ei pentru a-şi creşte stima de sine. Nu recunoaşte greţurile extreme ca pe un semnal pe care i-l dă corpul. Nu este capabilă să perceapă sau să depăşească apărările inconştiente faţă de sarcină şi nici starea ei de suprasolicitare. Aşa cum ea nu a fost capabilă să-şi respecte propriile nevoi sau pe cele ale copilului la începutul Ataşamentului Prenatal (AP), aşa şi răceala uterului este posibil să fi avut rolul de a ţine la distanţă influenţa dăunătoare, toxică asupra copilului ei.

Şedinţa a treia de AP (27 săptămâni de sarcină)

Barbara descrie în şedinţă cât de slăbită este, că trebuie să aibă grijă de ea şi îi este greu să facă asta. Uterul pare tare ca un vas de metal. Totuşi, în timpul avut la dispoziţie Barbara reuşeşte să se preocupe cu mai multă dragoste de ea şi de bebeluş, şi ca rezultat, uterul îi permite să acceseze imaginea unui copil pentru prima dată. Citez: “Bebeluşul se ghemuieşte îmbufnat în jumătatea stângă a uterului, are capul pe genunchi. În jumătatea dreaptă, unde Barbara simte de obicei dureri extrem de severe, sunt multe obiecte de metal, bare, scaune ruginite, sârmă ghimpată, burghie şi şuruburi. Barbara o ajută pe Desiree să lege obiectele ascuţite şi tăioase cu o sfoară. După aceea Desiree pare epuizată, obosită.”

Comentariu: Deşi vocea înceată, scârţâietoare şi copilărească a Barbarei nu dezvăluie prea mult din stresul ei interior, imaginile sunt clare şi explicite. Obiectele de metal ascuţite, ruginite evocă mai degrabă un morman de gunoaie decât paradisul unui copil. Distructivitatea şi animozitatea care domină familia de origine a Barbarei a trebuit să rămână inconştientă dar apare direct în percepţia bebeluşului şi în imageria simbolică. Discrepanţa uriaşă dintre percepţia de sine a mamei, idealizarea ei de sine şi percepţia copilului asupra situaţiei sunt evidente observatorului extern.

A opta şedinţă AP (32 de săptămâni de sarcină)

În această şedinţă vedem o scenă în care apa rece formează vârtejuri în uter. Citez: “Desiree înoată în apă, se lasă în voia vârtejului, îi face plăcere. După un timp, vrea ca Barbara să o ţină, pentru că începe să obosească. Dar mâinile Barbarei sunt ţepene şi nu poate ţine copilul. Desiree se face mai mică, mai întunecată şi alunecă pe apă. Este fără sprijinul Barbarei. Uitându-se la Barbara, alunecă din ce în ce mai departe. Desiree este speriată. Trebuie să se împotrivească vârtejului pentru a nu fi expulzată. La final, Desiree este nevoită să se salveze singură pentru că mâinile Barbarei sunt prea ţepene şi ea nu o poate ajuta pe Desiree. (Remarca: in fraza originală din limba germană “abtreiben”, tradus aici “expulzat” înseamnă a avorta!)

Comentariu: Ce s-a întâmplat? Prin întrebări simple, am nimerit într-un mod neaşteptat peste conflictul de bază “Cine are mai multe nevoi?” (Barbara sau Desiree) şi a devenit evident, în ciuda tuturor protestelor cum că Desiree este un copil dorit, că problema respingerii (ce a reieşit din istoricul familial) mocnea la suprafaţă şi în Barbara. Este greu pentru Barbara să permită bebeluşului să se apropie de ea, să nu spună nimic despre nevoia spontană de apropiere de Desiree. Apropierea este (inconştient) trăită ca şi o obligaţie. Empatia este greu accesibilă; aşa cum ei însăşi îi este greu să se confrunte cu propriile sentimente de tristeţe şi durere, mânie şi dezamăgire; îi este greu să trăiască bucurie şi plăcere. Barbara se poate accepta foarte uşor ca fiind bolnavă şi, astfel, având nevoie de ajutor. Când percepe nevoia lui Desiree, este incapabilă să o salveze pe Desiree, dar permite ca bebeluşul să fie “expulzat” (adică avortat). În acest punct îmi era clar că era mare nevoie de prezenţa tatălui ca şi forţă constructivă în această bătălie.

A douăsprezecea şedinţă de AP(săptămâna 34 de sarcină)

În şedinţa a douăsprezecea, tatăl (David) este prezent pentru prima dată. În imaginea Barbarei, Desiree arată asemenea unei păpuşi de plastic, fără urechi, fără nas, fără ochi, ale cărei braţe atârnă neajutorate. Întrebarea mea: “Ştie Desiree că David este aici?” determină o schimbare clară în atmosfera şedinţei. Imaginea se schimbă rapid. Desiree devine mai caldă şi mai drăgăstoasă, începe să prindă viaţă. David o ţine în braţe, Desiree este fericita şi străluceşte de plăcere. Barbara totuşi stă deoparte, simţind invidie şi regretând că ea nu poate ţine copilul în braţe. La sfârşitul şedinţei Desiree arată ca şi un bebeluş normal pentru prima dată.

Comentariu: În ciuda sprijinului dat de Ataşamentului Prenatal (AP), Barbara  este cu greu capabilă să simtă afecţiune pentru copilul ei sau apropiere. Până când tatăl nu este cu adevărat prezent situţia internă a Barbarei nu este efectiv stabilizată. Surprinzător, conform spuselor obstetricianului, de la începutul şedinţelor de ataşament prenatal (AP) sarcina nu a mai prezentat risc (medical) şi a înregistrat un progres stabil. De atunci încolo Barbara a devenit capabilă să intre activ în contact şi să atingă bebeluşul în timpul Ataşamentului Prenatal (AP) şi Desiree s-a lăsat de bună voie pe mâna ei.

Pe drumul către un fetus competent: faza separării

                Faza separării are o importanţă deosebită pentru succesul Ataşamentului Prenatal (AP). Aşa cum am menţionat mai devreme, mama şi copilul sunt pregătiţi pe parcursul a nouă şedinţe cu o tematică definită pentru naştere şi deci pentru separarea fizică. Aici, şedinţele a treia şi a patra reprezintă cele mai importante şedinţe din faza separării. La început, mama îşi relatează amintirile, şi copilul ascultă. În şedinţa următoare, bebeluşul îşi aminteşte experienţele şi mama ascultă. Nu este neobişnuit ca mama şi bebeluşul să aibă percepţii diferite. Aceasta este doar o parte din dovada clară a independenţei percepţiilor bebeluşului în uterul mamei cât şi a potenţialului de exprimare ca fiinţă independentă.

                Găsim indicii ale unor experienţe similare în descrierile Alessandrei Piontelli (2002) ale continuumului de paternuri de reacţii prenatale ale gemenilor (observate prin ultrasunete), în comparaţie cu o lungă perioadă de timp după naştere.

A treia şedinţă de separare (săptămâna 36 de sarcină) Barbara îi împărtăşeşte bebeluşului amintirile ei

Barbara menţionează decizia conştientă pe care a luat-o în favoarea bebeluşului când a aflat că este însărcinată. De la început s-a simţit obosită şi a ştiut, “acum va trebui să am energie pentru două persoane”. A suferit de greţuri frecvente şi severe încă din perioada timpurie a sarcinii, s-a simţit slăbită şi epuizată. A depus un efort enorm vrând să gestioneze totul şi a continuat să predea cu regularitate la şcoală. Deşi obstericianul a prevenit-o şi a vrut să-i dea concediu medical, Barbara a fost hotărâtă să continue munca cu orice preţ până când a fost internată în spital cu pielonefrită acută. Din cauza antibioticelor, la care a avut o reacţie alergică severă, durerile şi crampele s-au înrăutăţit. A avut impresia că doctorii au abandonat-o. A crezut că se apropie sfârşitul şi că va muri. S-a temut foarte tare că o va pierde pe Desiree sau îşi va pierde viaţa. Dar Desiree i-a aratat ce este important în acel moment şi că poate să supravieţuiască. Înainte de a rămâne însărcinată, Barbara abia aştepta să aibă o sarcină minunată şi să poarte haine de gravidă. Dar până la sfârşitul sarcinii cel mai important pentru ea era ca Desiree să fie sănătoasă. Barbara ar fi vrut să ştie de ce o durea întotdeauna atât de tare partea dreaptă a pântecelui. Asta s-a întâmplat de asemenea în timpul descrierii ei. Şi-a dat seama dintr-o dată că Desiree nu i-a reprosat niciodata comportamentul ei.

Comentariu: În prezentarea Barbarei aspectele întunecoase ale sarcinii sunt clar subliniate în timp ce aspectele constructive ale sprijinului oferit de Atasamentul Prenatal (AP) şi ale lui David nu par a fi importante. Problema lipsei de stimă de sine a Barbarei, dispoziţia ei depresivă bazală şi lipsa unei conexiuni interne cu bebeluşul rămân laitmotivul descrierii ei.

A patra şedinţă de sepaare (săptămâna 36 de sarcină) Amintirile lui Desiree din sarcină

Descrierea lui Desiree a început cu un mic punct care s-a fixat în partea din dreapta-jos a uterului. A avut nevoie de multă forţă pentru a se ataşa pentru că uterul era alunecos ca o pojghiţă de gheaţă. Desiree era o forţă în mişcare, trebuia să irosească o mulţime de energie şi a trebuit aproape “să se capseze de peretele uterului”. Acest punct a emanat energie asemenea unei mingii de foc, razele lui aveau forma unei lame de coasă. Uterul a fost o cavitate neagră şi nu prea primitoare pentru o lungă perioadă de timp.  Desiree însăşi era singura lumină. Cu toate acestea , s-a dezvoltat şi a prins plăcere în a pluti fără greutate în acest spaţiu. Nu a făcut legătura între starea de greaţă a Barbarei şi ea, era doar deranjant. Cam prin prejma celei de-a patra luni a devenit dificil, cât timp Barbara a primit antibiotice, Desiree a incercat sa sugrume cordonul omblical şi nu putea să oprească nimic pentru ea însăşi. A stat ghemuită în colţ şi nu era sigură dacă a făcut alegerea potrivită de părinţi şi s-a îndoit că există suficientă siguranţă şi putere pentru ea în viaţa de afară. Aici a fost punctul în care şi-a pierdut paradisul. Situaţia a înspăimântat-o pe Desiree. Într-un final  totuşi a decis să-şi continue călătoria vieţii cu un spirit luptător. Ataşamentul Prenatal (AP) a început după criza din spital. Multe imagini din Ataşamentul Prenatal (AP) au început să iasă la suprafaţă şi Desiree a început să capete puteri. Desiree s-arelaxat din nou, nu îi mai era frică. A început să capete suficient de multă hrană. Dar ar fi preferat să fie mai mult îngrijită, îi era dor să fie mângâiată. Îi plăcea când Barbara o atingea.  La sfârşit ajunsese să fie foarte curioasă despre lumea de afară şi nerăbdătoare să se nască.

Comentariu: Povestirea lui Desiree este uimitor de relaxată şi puternică. Elementul constructiv este puternic subliniat şi arată energia individuală a copilului şi voinţa lui de a trăi în ciuda tuturor dificultăţilor şi obstacolelor. Lupta pentru viaţă a lui Desiree se pare că a fost somatizată în partea dureroasă a uterului Barbarei. Desiree a reuşit să-şi depăşească îndoielile cu privire la alegerea greşită a părinţilor.

Ultimele şedinţe şi ultimele patru săptămâni de sarcină au fost surprinzător de lipsite de complicaţii şi Barbara şi Desiree au devenit din ce în ce mai apropiate. Barbara şi-a îmbunătăţit abilităţile de a îi oferi mângâiere lui Desiree şi de a se juca cu ea. Lui Desiree i-a făcut plăcere şi a părut foarte relaxată. La final, Barbara a reuşit chiar să se simtă confortabil cu sarcina şi a acceptat o mai mare apropiere faţă de Desiree. În ultimele şedinţe s-a descris ca bucurându-se de sarcină, dar regreta că această fază era atât de scurtă.

La final, Barbara a intrat în situaţia naşterii cu încredere şi cu puţine temeri. A afirmat că a fost surprinsă de intensitatea durerii din timpul naşterii şi că nu i s-a părut uşor să rămână în contact cu Desiree, dar a insistat să nască fără analgezice în ciuda durerilor severe. Naşterea a durat 24 de ore şi a fost extenuantă pentru ea. Dar asta nu înseamnă că nu a gestionat-o cu bine. Se pare că nu a fost nevoie de prea multe intervenţii din partea obstetricienilor, care s-au arătat foarte încântaţi de rolul Barbarei în naştere.

Desiree s-a născut vaginal la 40 de săptămâni de sarcină. A cântărit 3100 g, a avut 53cm în lungime şi a fost sănătoasă şi voioasă. Desiree a fost un copil cu precădere alert care a observat lumea cu interes şi a recunoscut vocile pe care le-a auzit în trecut. Desiree a avut de la bun început o relaţie foarte apropiată şi frumoasă cu ambii părinţi, cu o preferinţă marcantă pentru tatăl ei faţă de care s-a simţit mai apropiată ca şi personalitate. Desiree a privit lumea grav, aproape critic şi întrebător. Faţa ei se asemăna mai mult cu cea a unui adult decât cu cea a unui copil dar era evident împăcată cu ea însăşi.

Concluzii

Această relatare ne ajută să obţinem informaţii despre detalii intime ale dezvoltării relaţiei prenatale dintre mamă şi copil. De asemenea ne permite să experimentăm prin metoda Ataşamentului Prenatal (AP) cum experienţele nerezolvate de violenţă, care datează cu trei sau patru generaţii în urmă, pot avea influenţe asupra unei sarcini prezente.

Experienţa pozitivă de bază în acest Ataşament Prenatal (AP) este că Barbara a fost în sfârşit capabilă să dezvolte o relaţie bazată pe încredere cu copilul ei şi cu mine, David a avut un rol semnificativ de protector.  Prin Atasamentul Prenatal (AP) dintre mamă şi fetus a fost posibil să schimbăm în bine evoluţia unei sarcini, care de mai multe ori în circumstanţe normale ar fi putut să se termine printr-un avort spontan sau printr-o naştere prematură.

În sfârşit, doresc să subliniez şi altceva ce poate fi luat în considerare: am aflat că acest bebeluş are propria lui percepţie, propria lui personalitate şi propria lui voinţă de care trebuie să ţinem cont. La un moment dat a avut dubii despre corectitudinea alegerii părinţilor lui şi dacă familia va fi suficient de puternică să o sprijine. Dar, după ce pielonefrita infecţioasă a fost depăşită, bebeluşul a decis să lupte pentru existenţa lui şi, cu un sprijin considerabil, a reuşit.

Exact acest mod de a privi sarcina şi naşterea ar putea uşura tinerele mame, cât şi obstetricienii îngrijoraţi, de responsabilitatea excesivă a progresului sarcinii cât şi a naşterii. Toţi ar trebui să fim pregătiţi serios pentru a accepta faptul că bebeluşul este un fetus competent şi să-l includem în ghidarea naşterii. Carisma şi vivacitatea puternică pe care adeseori o observăm pe chipul femeilor însărcinate (şi al taţilor, de asemenea) îşi au rădăcinile în darul spiritual reprezentat de bebeluşul din pântece. Atât timp cât mama şi bebeluşul au format o echipă bună prin Ataşamentul Prenatal (AP), putem spune că aceasta este o perspectivă încurajatare asupra viitorului naşterii.

Bibliografie:

1. Emerson, W. (1996/2000). Collected works I and II: The treatment of birth trauma in infants and children and pre- and perinatal regression therapy. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
2. Emerson, W. (1997) Birth trauma: The psychological effects of obstetrical interventions. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
3. Emerson, W. (1999). Shock a universal malady. Prenatal and perinatal origins of suffering. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
4. Grof, S. (1985). Beyond the brain: Birth, death, and transcendence in psychotherapy. Albany. NY. State University of New York Press.
5. Hüther, G. (2005). Pränatale Einflüsse auf die Hirnentwicklung (Prenatal influences on brain development). In: Krens, I.& Krens, H. (Hrsg) Grundlagen einer vorgeburtlichen Psychologie (Basics of Prenatal Psychology) Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht.
6. Piontelli, A. (2002). Twins: From fetus to child. London: Routledge.
7. Raffai, J. (1995), The psychoanalysis of somatic sensations. The prenatal roots of schizophrenia. International Journal of Prenatal and Prenatal Psychology and Medicine, 7(1), 39-42.
8. Raffai, J. (1997) Mother-child bonding analysis in the prenatal realm. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 9(4), 407-415.
9. Raffai, J. (1998a). Towards a new psychotherapeutic approach of schizophrenia. Presented at the WPA Symposium, Washington D.C.

10.  Raffai, J. (1998b). Mother-baby bonding analysis: The strange events of a queer world. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 10(2), 163-173.

11.  Raffai, J. & Hidas, G. (2006). Nabelschnur der Seele (The Soul’s Umbilical Cord). Giessen, Germany: Psychosozial-Verlag.

12.  Raffai, J. (2009). Die Tiefendimensionen der Schwangerschaft im Spiegel der Bindungsanalyse (Deeper dimensions of pregnancy in the mirror of Prenatal Bonding BA). In: Blazy, H (Hrsg) Wie wenn man eine innere Stimme hört (As if you hear an inner voice) pp. 41-50. Heidelberg , Germany: Matthes Verlag.

13.  Schroth, G. (2009). Bindungsanalyse nach Raffai und Hidas. Eine einführung (Prenatal Bonding (BA) by Raffai and Hidas: An introduction). International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine 21(3-4), 343-347.

-         prezentare făcută de Dr. Marshall Klaus, 2009 la Congresul Asociaţiei de Psihologie Prenatală, Perinatală şi Sănătate

Dr. Klaus a citat o cercetare importantă la Congresul Asociaţiei de Psihologie Prenatală, Perinatală şi Sănătate din 2009, Asilomar, care a stârnit interesul multor membri ai APPPAH. Împărtăşim aici rezumatul, care include şi material transcris direct din prezentarea Dr.-lui Klaus, cu permisiunea dânsului.

Cercetarea a fost condusă de Dr. Bystrova, un pediatru rus, şi publicată în Jurnalul Naşterea, Iunie 2009. Studiul Dr-lui Bystrova reprezintă o îmbunătăţire importantă a studiului Klaus şi Kennel realizat în 1972, ale cărui rezultate au fost dezbătute zece ani de zile fără a se ajunge la o concluzie satisfăcătoare. Unul dintre obiectivele importqante ale cercetării lui Bystrova a fost să evalueze ceea ce Klaus se pare că a descoperit în urmă cu 37 de ani, şi anume, o perioadă sensibilă în primele două-trei ore de viaţă, când se formează ataşamentul. Dr. Klaus a fost “oponentul” dizertaţiei doctorale ale d-rului Bystrova, fiind un membru central al comitetului doctoral, pentru a-i evalua cercetarea şi cunoştinţele în domeniului ataşamentului bebeluşilor.

Cercetarea lui Bystrova examinează apropierea fizică versus separarea dintre mamă şi copil de la 30 la 120 de minute după naştere. Nu exista nici un fel de separare în primele 30 de minute, însă erau minute mai puţin obişnuite. Bebeluşii erau puşi pe o masă, erau bine uscaţi, apoi erau spălaţi la robiner cu apă caldă, pentru a se asigura că toţi bebeluşii, atât din grupul experimental cât şi din cel de control, primeau acelaşi tratament în această perioadă. O sută şaptezeci şi şase de bebeluşi, ale căror mame avuseseră o sarcină normală şi un travaliu normal, fără a necesita medicamentaţie pentru durere, au fost împărţiţi în opt grupuri de bebeluşi. [Tema principală a cercetării în grupurile 1-4 a fost contactul piele-pe-piele şi alăptatul, iar în grupurile 5-8 a fost înfăşatul. Aceste rezultate reprezintă un alt aspect.]

Grupuri            30 – 120 minute                       Perioada de 5 zile după naştere

Grupul 1           contact piele-pe-piele               în cameră cu mama şi alăptat

Grupul 2           alăptat                                             în cameră cu mama şi alăptat

Grupul 3           la neonatologie                         adus mamei, alăptat şi întors la

                                                                                      neonatologie

Grupul 4           la neonatologie                         adus mamei şi alăptat

             Bebeluşii din grupul 1 au avut parte de contact piele-pe-piele cu mamele lor din minutul 30 până la 120 după naştere şi cinci zile de rooming-in cu mamele lor şi alăptare. Bebeluşii din grupul 2 au avut parte de alăptare din minutul 30 până la 120 minute după naştere, şi cinci zile de rooming-in cu mamele lor şi alăptat. Bebeluşii din grupul 3 au fost plasaţi la neonatologie din minutul 30 până în minutul 120 după naştere, au avut primul contact pentru alăptat cu mamele lor în orele 3-4, iar apoi au fost aduşi la alăptat de şapte ori pe zi, cinci zile la rând, şi apoi duşi înapoi pe secţia de neonatologie. Aceste proceduri reprezintă mai degrabă şcoala veche. Bebeluşii din grupul 4 au fost plasaţi la neonatologie din minutul 30 până în minutul 120, apoi aduşi mamelor lor pentru alăptat şi rooming-in începând cu a treia oră după naştere, rămânând acolo pentru următoarele cinci zile.

Descoperirile majore s-au referit la faptul că contactul piele-pe-piele timpuriu dintre mame şi bebeluşi, din minutul 30 până la 120 de minute a modificat semnificativ comportamentul mamei şi copilului până la vârsta de un an. Aceşti bebeluşi au demonstrat o autoreglare mai bună, reciprocitate şi concomitenţă în diadă, iar mamele au dovedit o interacţiune şi un interes mai mare vizavi de copiii lor şi o mai bună recirpocitate decât grupul de control. În absenţa contactului piele-pe-piele, alăptatul timpuriu, din minutul 30 până în minutul 120 a demonstrat ulterior aceleaşi rezultate. Bebeluşii separaţi pe secţia de neonatologie pentru primele două ore după naştere aveau o autoreglare semnificativ mai slabă, erau mai iritabili, aveau o recirpocitate superficială în diadă iar mamele arătau un interes mai scăzut pentru bebeluşi şi aveau o interacţiune mai slabă cu aceştia.

 Un interes deosebit l-au constituit bebeluşii care erau plasaţi pe secţia de neonatologie pentru primele două ore şi apoi erau aduşi lângă mame şi lăsaţi în aceeaşi cameră cu acestea pentru a fi alăptaţi la cerere pentru următoarele cinci zile; aceştia aveau de asemenea o autoreglare şi o relaţionare semnificativ redusă faţă de bebeluşii care erau puşi piele-pe-piele de timpuriu. Erau iritabili cu o reciprocitate scăzută în diadă, iar mamele erau mai puţin interesate şi interacţionau mai puţin cu bebeluşii lor. Aceasta a dovedit clar că există o perioadă scurtă, timpurie, sensibilă după naştere, ce durează două-trei ore. Bebeluşul calm, reglat, relaţional a apărut numai în situaţia contactului piele-pe-piele sau în sitauţia alăptării din minutul 30 până în minutul 120 dupâ naştere, nu şi în sitauţia alăptării ulterioare pe parcursul celor cinci zile. Cu alte cuvinte, dacă primele 30 până la 120 de minute de alăptare sau contact piele-pe-piele se pierd, nici măcar o perioadă următoare de până la cinci zile de alăptat nu au oferit beneficiile alăptatului timpuriu sau contactului piele-pe-piele timpuriu.

 Klaus a concluzionat: “Ştiţi că sunt complet de acord cu Bystrova şi colegii, că bebeluşii nu ar trebui să fie separaţi de mamele lor dacă mamele şi bebeluşii sunt bine. În primele minute din viaţă ar trebui ca bebeluşii să fie uscaţi bine şi să fie evaluaţi medical succint. Succint înseamnă în două minute. Bebeluşii ar trebui să fie puşi în contact piele-pe-piele cu mamele lor pentru următoarele două sau trei ore, să fie alăptaţi când sunt pregătiţi pentru asta şi să înceapă să-şi cunoască părinţii.”

Autor: Gerhard Schroth

REZUMAT: Ataşamentul Prenatal (Bindungsanalyse după Raffai) oferă posibilitatea creării unui ataşament intens între mamă şi făt, posibilitatea de a fi martorii dezvoltării fătului în uter, de a conştientiza traumele prenatale cât şi de a avea şansa vindecării imediate. Astfel, metoda este în acelaşi timp un instrument pentru cercetarea pre- şi perinatală, pentru întărirea ataşamentului între mamă şi făt dar şi de mare ajutor în uşurarea procesului naşterii. După naştere, bebeluşul are un nivel remarcabil al stimei de sine şi acces complet la potenţialul personal.

ÎNCEPUTURILE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul prenatal (AP) originează în anii 1990, când Jenö Raffai, ungur, a realizat o cercetare psihanalatică de bază cu pacienţi tineri schizofreni. În timpul acestor tratamente a observat o constelaţie psihodinamică specială, şi anume o lipsă a graniţelor interioare între pacienţii respectivi şi mamele lor în copilăria timpurie, ce a creat confuzie asupra realităţii. Jenö Raffai a presupus ulterior că schizofrenia originează în perioada gestaţiei, dacă graniţele interne între mamă şi făt nu sunt bine stabilite. Acest fapt creează o distorsiune a realităţii, astfel încât percepţiile şi simţul Sinelui devin confuze. Raffai a dezvoltat ulterior o metodă preventivă care ajuta mamele să realizeze şi să experimenteze graniţele interioare între ele şi copiii nenăscuţi.

METODA ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul Prenatal (AP) începe în mod normal din a 20-a săptămână de sarcină. Este necesar următorul ambient: femeia însărcinată stă întinsă pe o canapea confortabilă într-o poziţie relaxată cu intenţia de a se centra pe percepţiile sale interioare. Sesiunile încep cu un proces de relaxare profund, centrat pe conştientizarea respiraţiei, senzaţiile corporale şi emoţii cu ochii închişi. Centrându-se pe această stare de conştientizare, facilitatorul ajută femeia să intre în contact cu din ce în ce mai multe imagini, aşa cum le cunoaştem din vise. Imaginile sunt înţelese ca simboluri ale cuvintelor, senzaţiilor corporale şi emoţiilor. Procesul începe prin investirea uterului ca organ înzestrat cu viaţă – mama cere permisiunea uterului să permită accesul la bebeluş, astfel încât mama şi bebeluşul să comunice. Raffai sugerează că uterul are o înţelepciune şi o inteligenţă proprie. Gradual, imaginile devin mai frecvente, creând un flux de informaţii şi comunicare între mamă şi făt şi aceasta creează “cordonul ombilical între ambele suflete”. Mamele află cum se dezvoltă bebeluşii lor, despre ce anume ei simt şi de ce au nevoie, chiar şi despre lucruri care pot fi ameninţătoare sau periculoase. Este mult mai uşor şi mai impresionant pentru mame, cât şi lipsit de cheltuieli, sau de proceduri invazive şi periculoase pentru bebeluşi să aflăm informaţii pe această cale, comparativ cu testele ecografice.

ÎMBUNĂTĂŢIRI ALE SARCINII – Raffai recomandă că sarcina şi dezvoltarea bebelşului au un rezultat final mai bun dacă a avut loc această separare interioară între femeia însărcinată şi făt. Dezvoltarea femeii însărcinate din rolul de “fiică a mamei” în rolul de “mamă a bebeluşului ei” înseamnă o separare sănătoasă ce susţine competenţele unei mame în devenire. Înaintea naşterii, este important să aibă loc un un al doilea proces al separării între femeia însărcinată şi făt pentru o naştere uşoară şi naturală. Este facilitat de un număr de paşi expliciţi. De exemplu, nou-năcutul este invitat să-şi ia “la revedere” de la lumea interioară a mamei lui. Apoi mama arată fătului mediul în care părinţii vor trăi împreună cu copilul şi persoanele care vor întâmpina nou-născutul după naştere. Apoi, mama şi bebeluşul “vorbesc” separat despre experienţele lor din timpul sarcinii. Povestea pe care mama o spune este parţial sau câteodată complet diferită de povestea spusă de bebeluş. Aceasta clarifică faptul că bebeluşul are propria sa minte, percepţii şi experienţă şi ia propriile sale decizii. Ca un ultim pas, se simulează naşterea în sine ca o “repetiţie finală” într-un training mental şi sunt explicate procedurile postnatale. În funcţie de momentul începerii, sunt necesare în jur de 20-30 de sesiuni pentru întregul proces.

IMPORTANŢA TATĂLUI – Rolul important al tatălui în procesul Ataşamentului Prenatal (AP) ar trebui de asemenea discutat. Cercetările asupra Ataşamentului Prenatal (AP) au dovedit că fătul este conştient de prezenţa tatălui şi de prezenţa altora de asemenea. Aşadar tatăl are de asemenea şansa de a realiza un ataşament prenatal timpuriu cu fătul. El este important pentru făt încă de la început şi rolul lui este de a furniza “un uter social” pentru soţia lui însărcinată. Aceasta înseamnă crearea unui spaţiu sigur pentru sarcină, permiţând mamei să experimenteze schimbări importante în uterul şi în corpul ei şi să împărtăşească schimbările din viaţa ei. Tatăl este încurajat să participe la cât mai multe sesiuni cu putinţă. În plus, este invitat să contacteze şi să comunice cu bebeluşul acasă cântându-i cântecele, spunându-i poveşti, cititndu-i poezii şi să îmbrăţişeze şi să atingă uterul în fiecare zi.

10 REZULTATE OBIŞNUITE ALE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP)

1. Percepţiile interioare ale mamei sunt bine acordate la sarcină şi la făt. Ea are acces atât la propria ei înţelepciune cât şi la cea a bebeluşului.
2. Abilităţile ei feminine naturale sunt întărite de Ataşamentul Prenatal (AP) şi creează asertivitate şi siguranţă în timpul naşterii.
3. Mama şi copilul devin o echipă bună şi experimentează mai puţină anxietate şi durere.
4. Este depus un efort mai mic în naştere şi apar mai puţine complicaţii.
5. Necesitatea intervenţiilor obstetricale scade semnificativ.
6. Naşterile prin cezariană au scăzut cu 6% în Ungaria cu metoda Ataşamentului Prenatal (AP), comparativ cu norma de 30% sau mai mult. Astfel, naşterea este mai sigură şi costă mai puţin.
7. Din 1200 de sarcini tratate de Raffai, ratele naşterilor premature erau mai mici de 0,1 % comparativ cu media de peste 8%.
8. Trauma la naştere este de o intensitate scăzută aşa cum se constată din observarea creaniilor normale, rotunde şi plânsul slab după naştere (tipic, mai puţin de 20 de minute pe zi).
9. Bebeluşii sunt curioşi să observe lumea, stabili emoţionali, maturi social şi au un acces complet la potenţialul personal.
10. Dorm mai puţin în timpul zilei, dar mai mult şi mai profund noaptea, cu puţine treziri, astfel încât părinţii au mai puţin de suferit de pe urma tulburărilor de somn.

La neonato’

V-aţi întrebat vreodată ce fac copiii voştri după ce se nasc?

Poate ştiţi cum stă treaba: se nasc. Apoi: li se aspiră secreţiile, li se taie cordonul, li se verifică funcţiile vitale, li se dă nota, sunt spălaţi, uscaţi, apoi împachetaţi. Adică înfăşaţi. Apoi, îi vedeţi. Preţ de câteva secunde, vă este prezentat copilul.

Apoi nou-născutul este dus la neonatologie. Pentru supraveghere.

Dar ce fac bebeluşii acolo? Care este ocupaţia lor, cum îşi încep ei viaţa?

Caută ceva…

Le lipseşte ceva.

Aveţi idee ce caută? De ce tot întorc capul stânga-dreapta atâta? Sau de ce tot încearca să-şi sugă pumnii?

Nu e vorba numai de faptul că plânsetele lor ne-ar putea arăta ceva – că în loc de a fi legaţi în nişte cârpe sterile, ar prefera atingerea tandră a mamei lor, iar în locul unui pat de plastic şi-ar dori să stea lipiţi de corpul cald pe care îl cunosc deja, de unde i-ar putea simţi respiraţia şi bătăile inimii, exact cele pe care le ştiu, care i-ar face să se simtă în siguranţă… Pe lângă aceste lucruri, mai există ceva. Ceva fizic, palpabil, evident: În prima oră după naştere, copiii de la “neonato” îşi întorc capul, cautând în stânga şi în dreapta lor. Apoi, negăsind nimic, îşi mănâncă pumnii! Nu, nu de ciudă că nu-i aude nimeni, ci doar îşi urmează instinctul de supravieţuire. Copilul îşi caută hrana, caută sânul mamei care i-a dat naştere. Dar, negăsind nimic, îşi ridică încetişor către gură pumnii încleştaţi neputiincios…

Studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, UNICEF şi World Alliance for Breastfeeding Action (WABA) au arătat că, în prima oră de la naştere, nou-născuţii manifestă cel mai puternic relfex de supt. Copilul va căuta sânul în această perioadă, iar dacă nu îl va întâlni se va resemna, va pierde acest reflex. Consecinţa? Dificultăţi în ataşarea la sân, refuzul de supt al copilului. Un start pierdut înseamnă, nu de puţine ori, o alăptare cu probleme, pe care le poţi înlătura doar cu eforturi majore, şi uneori nici atunci.

În maternităţile din România vă puteţi cere copilul la sân daca nu există vreo patologie după naştere (adică în majoritatea cazurilor). Secţiile maternităţilor baby-friendly au o politică scrisă în această privinţă:

“Criteriile pentru acreditarea unui spital ca Prieten al copiilor:

1. Să aibă o politică scrisă despre alăptare care să fie comunicată regulat personalului medical.

2. Să asigure pregătirea uniformă a personalului medical în vederea implementării acestei politici.

3. Să informeze toate gravidele despre beneficiile şi tehnica alăptării.

4. Să le ajute pe mame să iniţieze alăptarea în prima oră de la naştere.

5. Să le arate mamelor cum să alăpteze şi cum să menţină lactaţia, chiar dacă sunt separate de nou-născut.

6. Să nu li se ofere nou-născuţilor nicio altă hrană sau băutură (glucoză sau lapte praf) în afara laptelui de sân, nici măcar apă, dacă nu există o indicaţie bazată pe dovezi medicale.

7. Să practice rooming-in, adică să le permită mamelor şi nou-născuţilor sa fie împreună 24 de ore din 24.

8. Să încurajeze alăptarea la cerere.

9. Să nu le ofere tetine sau suzete nou-născuţilor alăptaţi.

10. Să susţină organizarea grupurilor de sprijin pentru alăptare şi să îndrepte mamele către acestea la externare.

Programul interzice, de asemenea, folosirea laptelui praf gratuit sau a produselor de îngrijire a nou-născuţilor oferite de companiile producatoare de lapte praf. ”

Baby-friendly se numesc în Bucureşti doar 4 maternităţi:Pantelimon, Ilfov, Polizu şi SUUB(Municipal).

Maternitatea Filantropia a demarat şi ea procedurile pentru a câştiga distincţia de spital prieten al copilului.

Dacă vă doriţi un început bun pentru o alăptare de succes, voi sunteti singurii care hotărâţi când vă puneţi copilul la sân. Pentru nou-născuţii sănătoşi, care nu au nevoie de îngrijiri medicale, adică în majoritatea cazurilor, nu există nicio indicaţie pentru a separa copilul de mamă. Dimpotrivă, există chiar foarte multe dovezi că această perioadă de după naştere este foarte importantă, ea putând fi începutul unui ataşament sănătos, al unei alăptări reuşite, al unei cunoaşteri reciproce profunde. Dar poate fi şi o perioadă traumatică, marcată de singurătate şi de neîmplinirea nevoilor de siguranţă, de atenţie, de confort, de afecţiune, de hrană.

Studiul Kangoroo Mother Care, realizat de UNICEF, a demonstrat că cea mai eficientă metodă de îngrijire pentru bebeluşii prematuri sau subponderali este plasarea copilului pe pieptul mamei , locul cel mai sigur pentru ei. Acolo îşi vor regla ritmul cardiac, frecvenţa respiratorie şi corpul le va fi încălzit în cel mai eficient mod: prin căldura corpului matern. Nu este vorba de copiii care necesită resuscitare cardio-respiratorie la naştere sau de cei care au nevoie de intervenţii chirurgicale, ci doar de cei stabili, care, din nou, reprezintă majoritatea cazurilor.

Vă puteţi alapta copilul fără dificultaţi, firesc, chiar din prima oră de viaţă.

În cadrul sistemului limbic al creierului – zona asociată cu procesarea emoţiilor – se află amigdala şi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoţionale încărcate de teroare, groază şi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naşterea, aşa că bebeluşii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoţii intense, chiar dacă nu pot înţelege conţinutul acestora şi relaţia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluşii sunt relativi inapţi în a-şi organiza memoria în funcţie de secvenţialitatea evenimentelor. De foarte puţine ori îşi poate cineva aminti conştient lucruri din vremea când era bebeluş. Şi totuşi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conţinutului emoţional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoţie şi senzaţie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenţează modul în care ne vom relaţiona ca adulţi.

Aşa cum memoria poate fi împărţită în două categorii, memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: “explicită” şi “implicită”. Capacitatea memoriei explicite îşi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conştientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naştere, sau poate de dinainte, este inconştientă şi este codificată în “aduceri-aminte” emoţionale, senzoriale şi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima şi cu „stomacul”, cu implicaţii durabile asupra modului de gândire, de simţire şi de comportare.

Procesul “uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conştiente. Chiar şi ca adulţi suntem, din fericire, capabili să ştergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaţie de panică sau teroare din care simţim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne “amorţi” în faţa durerii copleşitoare, fie ea fizică sau emoţională. Aceste substanţe chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deşi memoria implicită a traumei va rămâne. Experienţele care sunt prea copleşitoare din punct de vedere emoţional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconştiente la situaţii de stres. Reacţiile exagerate la situaţii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.

Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoţională şi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacţii emoţionale puternice fără să avem amintiri conştiente, sau chiar fără să fim conştienţi! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îşi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacţiona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îşi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îşi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îşi ascunsese, înainte, o pioneză ascuţită în palmă. Nici ea nu îşi înţelegea reacţia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. Aşadar, multe din ceea ce gândim, simţim şi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muşchi, tendoane, viscere. Nici una din experienţele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoţii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut – declanşează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau “îngheaţă”. Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Autor: Robin Grille

Tradus de Noemi Rouă

Articol preluat de pe: www.attachmentparteniing.ro

Face cu regularitate caca (dar nu multă!) şi urinează în pamperşi, dar niciodată noaptea! Doarme câte 6 ore legate încă de când s-a născut. Râde când este luat în braţe, ca pe urmă să nu protesteze când este pus să stea singur în pătuţul său. Adoarme singur în pătuţ fără să plângă, fără să se agite, ţinând duios în braţe ursuleţul său de pluş (sau orice alt obiect de tranziţie recomandat de către expertul de serviciu).

În maşină se lasă asigurat de scăunel fără să se zbată, fără să plângă, fericit, şi adoarme aproape instantaneu.

La patru luni reduce singur mesele la un număr de 5 pe zi. La 5 luni renunţă fără să clipească la o masă la sân în favoarea unei supiţe de legume, ca pe urmă să fie hrănit cu diversele piureuri în timp ce stă fericit în scăunelul lui. La 7 luni şi-a diversificat total meniul fiind pregătit pentru creşa unde se va integra fără crize de vreun fel.

Îl recunoaşteţi? E Copilul Normal. Acel obscur obiect al dorinţei cu care fiecare mamă, conştient sau nu, îşi compara propriul fiu fără a întâlni vreodată corespondenţa. E copilul verbului “(aşa)ar trebui să fie”. Organism Generic Modificat, fiul Publicităţii şi al Statisticilor. Niciodată o creatură atât de străină, lipsită de umanitate nu ne-a fost atât de familiară ca acest Copil.

L-aţi întâlnit vreodată? Mă îndoiesc, pentru că el există doar în imaginarul colectiv: Copilul Normal e întotdeauna copilul altei mame, niciodată propriul copil. Copiii reali în comparaţie cu acesta par inevitabili ca având defecte. Au întotdeauna câte o sută de grame mai puţin sau mai mult, vor să stea la sân mai mult decât cantitatea şi timpul stabilit pentru aceasta, în afara orariilor, vor să stea întotdeauna treji, doresc atenţia mamei în loc să stea cuminţi pentru a privi tavanul camerei lor, plâng mult, cu totul de neînţeles, deşi au devenit obiectul tuturor atenţiilor recomandate de către cele mai bune reviste în domeniul puericulturii.

Nu vor să adoarmă singuri în pătuţ, nici să readoarmă singuri liniştiţi dacă s-au trezit în toiul nopţii. Scuipă cu îndârjire diferitele piureuri vitaminizate făcute în mod special pentru ei şi o fac în momentele cele mai nepotrivite pentru că uneori, chiar zile în şir, refuză cu obstinaţie orice linguriţă de piure. Şi, mai ales, se încăpăţânează să stea zi şi noapte cu mama, mamă care se întreabă cu ce a greşit pentru a avea un copil atât de “anormal”.

Pentru că în spatele oricărui copil “cu defecte” (copil real de fapt) stă întotdeauna o mamă “cu defecte”. Şi cum micuţul trebuie să se raporteze mereu la Copilul Normal, la fel mama sa trebuie să se descurce cu Mama Perfectă, acea mamă care are veşnic sânii pocnind de lapte, dar în acelaşi timp, în decursul a câteva săptămâni, are din nou linia unei adolescente, acea mamă care îşi îngrijeşte copilul cu aceeaşi uşurinţa cu care bea un pahar de apă şi se “organizează” astfel încât să nu-şi neglijeze nici soţul, nici serviciul, nici viaţă socială.

Corpul matern după naştere, acest organism misterios, cu hormonii săi galopanţi, cu curbele sale, cu pierderile sale, cu laptele care picură, cu sânii care-şi schimbă continuu volumul, cu modificările de umor, cu somnul întrerupt, e ceva total diferit faţă de imaginea publicitară a proaspetei mămici sau de ceea ce oferă cărţile care se adresează mamelor. Niciuna dintre aceste mame reale nu se poate recunoaşte, aşa cum nu poate să-şi recunoască copilul în imaginea celui propus de Media. Paradoxal, într-o societate omologată în care se notează o anumită realitate specifică acesteia, cotidianul vieţii mamei şi al nou-născutului apare ciudat, necunoscut, greşit.

Şi, cu toate acestea, realitatea milioanelor de copii care se nasc în lume şi care mai apoi cresc şi trăiesc ca nişte fiinţe autentice, împreună cu nenumăratele lor nevoi, atât de unici, atât de deosebiţi unul de altul sunt binecuvântarea părinţilor lor. De ce să ne dorim un copil abstract atunci când cel real este în faţa noastră?

Dacă ar există cu adevărat Copilul Normal, dacă s-ar întâmpla să fie în casa noastră, ar fi o prezenţă neliniştitoare dată fiind irealitatea sa.

Să ne ţinem aproape copilul nostru real, cel care se sustrage definiţiilor, regulilor, tabelelor, sentinţelor experţilor, mărcilor de fabricaţie. Să-i lăsăm lui posibilitatea de-a ne învăţa ce-i este necesar, ce-l face să fie sănătos, să-l lăsăm să ne educe, să ne impună un nou ritm, o nouă poezie a trăirii … şi să sperăm că va creşte cât se poate de “anormal” pentru a-şi conserva în timp unicitatea, noul şi deosebitul mod de a-şi face Lumii cunoscută prezenţa.

Autoare: Antonella Sagone

Tradus de Andreina Balog

Articol preluat dee pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/copilul-normal-care-e-acesta/feed/ 1 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/#comments Thu, 06 Aug 2009 13:03:14 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=139

Prototipul procesului de a-ţi îngriji copilul este ţinutul în braţe. (D.W.Winnicott)

Căutând reţete în numere vechi din Bucătăria italiană, am descoperit că în anii 50 revista nu publica doar articole despre bucătărie ci îşi întreţinea cititoarele şi cu articole despre puericultură, dedicând un spaţiu întrebărilor cititorilor. Într-una dintre aceste scrisori şi în răspunsul ei se vede clar, după părerea noastră, cum anume era văzută în acei ani relaţia părinti-copil. Într-o oarecare măsură, ideile şi obiceiurile acelei perioade s-au păstrat până în zilele noastre şi încă se întâmplă să auzim întrebarea:”dacă îmi iau în braţe copilul nu risc să-l răsfăţ?”

Scrisoarea unui soţ

(…) Copilul s-a născut sănătos şi liniştit, iar primele nopţi petrecute acasă după întoarcerea soţiei mele şi copilului de la spital au fost foarte liniştite. Dar într-o noapte, dintr-o dată, poate din cauza uneia dintre acele suferinţe care e atât de greu de prevăzut la nou-născuţi, copilul a început să plângă. Bineînţeles că eu şi soţia mea am fost foarte impresionaţi; am sărit din pat foarte agitaţi, am ridicat copilul din pătuţ şi aşa, înfăşurat într-o păturică, am început să-l legănăm cu rândul, mergând în sus şi-n jos prin cameră şi cântând încetişor. Puţin câte puţin, micuţul s-a liniştit, dar imediat ce unul dintre noi încerca să-l pună din nou în pătuţ, reîncepea să urle. (…) Soţia spune că eu, în prima seară, l-am luat imediat în braţe din pătuţ şi am început să mă joc cu el; eu răspund că ea a fost cea care, după mai multe încercări de a-l repune în pătuţ, a continuat să îl plimbe prin casă. (…)

Răspunsul

(…) Pe dumneavoastră nu trebuia să vă impresioneze dacă copilul reîncepea să plângă, pentru că în acest caz (dacă copilul nu era bolnav) era vorba fără îndoială de un capriciu care trebuie eliminat cu hotărâre, încă de la cea mai fragedă vârstă. Poate că, nefiindu-i satisfăcute cerinţele, la început micuţul va continua să plângă, dar lăsaţi-l în pace; când va vedea că nu funcţionează nici o metodă de convingere, se va calma singur. Aceasta nu este „inima dură”(cum încă afirmă cineva), ci este unicul mod de a-l dezvăţa de acest urât obicei. (…)

din Bucătăria Italiană
Decembrie 1956

—

Acest tată voia un copil liniştit, care să-l lase în pace; totul decurge bine până când într-o noapte, pe neaşteptate şi fără nici un semnal prevestitor, copilul a început să plângă. Tatăl nu s-a gândit nici o clipă că acel plâns ar fi putut fi o modalitate de a se exprima a copilului; acel plâns este văzut doar ca un mare deranj care vine să-i întrerupă somnul. Părinţii sunt uimiţi de plâns, ca şi când copilul lor ar fi început să latre sau să behăie, sau ca şi când lor nu li s-ar fi întâmplat niciodată să plângă. Din fericire, în incapacitatea şi neînţelegerea lor, acţionează din instinct, acel instinct înnăscut, îngropat până atunci, dar trezit şi adus la suprafaţă de plânsul sfâşietor. Instinctiv, ei fac ceea ce trebuie să facă: îl iau în braţe şi îl leagănă. Fac, inconştient, ceea ce de mii de ani orice părinte face cu propriul copil în momente de dificultate. Însă aceşti părinţi, săracii, sunt frustraţi de insuccesul lor (dar par să nu se fi obişnuit încă), văd urletele ridicându-se până la cer (sau doar până la etajul de deasupra) şi se întreabă ce greşeală de neiertat au comis. În prima ipoteză tatăl este cel vinovat de a-şi fi răsfăţat copilul, vinovat deci de a-i fi demonstrat dragoste propriului copil; în a doua ipoteză mama este văzută ca incapabilă să-şi facă copilul să stea la locul lui, adică în pătuţ (am putea spune, la fel de bine, în cuşcă sau închisoare). Această mamă îşi permite luxul de a se plimba prin casă cu copilul în braţe, şi se pare că îi place; nu se întreabă de ce în toată lumea, de mii de ani, milioane de mame (şi de taţi) trăiesc şi muncesc cu copilul mic purtat în spinare (dar poate fac aşa pentru că sunt săraci).

Răspunsul expertului ne permite să înţelegem de ce, în această societate occidentală din generaţia trecută, soluţiile absurde apăreau atât de naturale. Răspunsul este mult mai grav decât întrebarea şi mai ales demonstrează cum la orice nivel cultural, acea societate civilă era foarte departe de a înţelege universul copilăriei. Probabil în nici o realitate pretehnologică nu s-ar fi născut un răspuns ca cel dat de expertul nostru; se demonstrează astfel cum maternitatea şi puericultura nu au adevărate baze ştiinţifice, ci sunt în principal produse de factori culturali şi sociali.

Expertul dă un diagnostic diferenţiat: dacă nu este vorba de boală, micuţul suferă de răsfăţ (nici un dubiu că psihicul şi soma ar putea avea ceva în comun); dar, nici o teamă, capriciile pot fi vindecate, important este să acţionezi repede şi cu fermitate. Expertul nu o spune, dar dă de înţeles că acest inconvenient a fost provocat de comportamentul incorect al acestor părinţi care la primul plâns au căzut în capcana întinsă lor de copilul şmecher. Este necesar să fie adus totul la locul lui: copilul, chiar dacă este încă micuţ (sau poate tocmai de aceea), trebuie să înţeleagă care este locul lui şi cum merg lucrurile. Plânsul lui nu este provocat de nici o boală, deci este iraţional şi fără drept; va fi nevoie de puţin timp, dar în final va înţelege că nevoile lui nu vor găsi nici o soluţie şi că orice încercare de convingere nu poate fi decât zadarnică. Părinţii sunt convinşi să înţeleagă cât de util este ca micuţul să experimenteze de la o vârstă fragedă frustarea de a nu primi dragostea de care are nevoie, simţind pe propria piele teama de a fi abandonat; acest sugar ajunge să nu mai dorească nici o îmbrăţişare sau contact, atât de mult i-au fost respinse încercările.

Către final, expertul are un dubiu referitor la „duritatea” acestui sfat, dar gândul cel rău este repede eliminat de convingerea că aceste plânsete nu sunt altceva decât obiceiuri proaste (cu care, în mod ciudat, se nasc aproape toţi copiii) şi de convingerea de nezdruncinat că oricum nu există alte metode de a le corecta. Să rezişti necesităţilor copilului este obositor (şi probabil nenatural), dar totul se face pentru binele copilului şi pentru educaţia sa (azi putem spune „pentru domesticirea lui”). Nu contează că, ajuns adult, acest copil (care a experimentat din primele zile de viaţă pierderea îmbrăţişării drăgăstoase) nu va fi capabil să iubească, prins între a exprima diferite forme de nevroză sau o sănătoasă şi eliberatoare violenţă.

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Anca Gembăşel

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/contactul-subiect-tabu/feed/ 2 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/rooming-in/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/rooming-in/#comments Thu, 06 Aug 2009 12:56:29 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=136

Trecut, Prezent, Viitor

Când a apărut conceptul de rooming-in şi cine l-a inventat? Prima întrebare are un răspuns simplu: rooming-in s-a născut acum 100000 de ani, în Pleistocen. În acele vremuri copiii se năşteau în peşteri, cu puţină igienă. Mama spăla copilul şi îl alăpta timp de 4-5 ani cu laptele său.

Următorul rooming-in a fost programat iniţial într-un han, dar, din cauza unor probleme tehnice, naşterea s-a produs într-o iesle. Cu acea ocazie, ca şi astăzi, venirea vizitatorilor (păstorii) a împiedicat menţinerea liniştii şi intimităţii necesare după o naştere.

În secolele ce au urmat, femeile au născut oriunde s-a putut, dar mama şi copilul au rămas împreună toată perioada post-natală.

În ultimii cincizeci de ani însă, o dată cu mutarea naşterii în spital, s-a ajuns la ideea că mama şi copilul ar putea sta separat. Conform viziunii ştiinţifice a medicinei noastre moderne, mama care a născut are nevoie de atenţie specială, iar bebeluşul trebuie îngrijit de persoane specializate.

Într-adevăr, măsura a făcut posibilă scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut; în vreme ce la începutul anilor 1900, în vestul lumii au murit 18% dintre copii în primul an de viaţă, în prezent mor mai puţin de 0,5%. Acest rezultat excepţional a fost posibil datorită utilizării antibioticelor, monitorizării suferinţei fetale şi a oportunităţii de a naşte prin cezariană. La scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut nu a contribuit însă separarea mamei de nou-născut.

Venim acum şi răspundem celei de a doua întrebări: cine a inventat rooming-in-ul modern?

Un neonatolog francez, Pierre Budin, a scris în 1907 o lucrare în care evidenţia faptul că mamele separate prematur de bebeluşii lor îşi pierdeau interesul pentru nou-născuţii care nu erau capabili de vindecare şi hrănire. În timpul celui de-al doilea război mondial, din lipsă de personal, în unele spitale nou-născuţii au fost „cazaţi” împreună cu mamele lor în aceeaşi cameră, cu scopul de a le determina pe acestea să îi îngrijească şi să îi hrănească; au inţeles că în acest mod rata mortalităţii a scăzut simţitor.

Abia după anii ’70 studiile de psihologie neonatală au evidenţiat cât de important a fost pentru binele bebeluşului să rămână lângă mama sa. În particular, studiile lui Bowlby şi apoi ale lui Winnicott şi Brazelton au demonstrat că rooming-in a fost calea de a obţine un ataşament eficient mamă-bebeluş. Posibilitatea de a alăpta şi îngriji nou-născutul au fost alte două avantaje ale rooming-in-ului; la o evaluare făcută la câteva luni de la implementarea unui sistem de rooming-in, s-au constatat beneficii semnificative în relaţia mamei cu copilul.

Încet, s-a înţeles că nou-născutul nu avea nevoie de personal specializat care să-l îngrijească în locul mamei; rolul specialistului era să ajute mai degrabă mama să îşi dezvolte competenţele înnăscute şi instinctive.

În viitor va fi nevoie de structuri şi scheme organizatorice menite să favorizeze legătura mamă-nou-născut. Pentru a evita sa trebuiască să aducem acasă din spital, este nevoie de puţin efort în a aduce puţin din acasă în spital, rooming-in-ul fiind privit ca o fază iniţială a acestei tentative naturale şi simple.

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Raluca Cotun-Lupulescu

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

Cum e să te naşti? Ce simte un copil care tocmai se naşte? Îl doare? Îi este frică?

Dacă ar fi să mă nasc acum, după ce am stat 9 luni într-un uter, aş fi oarecum speriat. Cred că aş vrea să ştiu că o să fie bine, că o voi cunoaşte pe mama, ba s-ar putea chiar şi pe tata, care îmi dădea pupici prin peretele prin care se vedeau lumini. Bine, nu ştiu încă cum arată mami şi tati, dar vocea lor o recunosc dintr-o mie.

Aş vrea să simt mâinile care mă mângâiau prin perete, să mă simt şi eu mai “în largul” meu, să gust şi altceva, de lichidul ăsta încep să mă cam satur…

Şi de aş ieşi chiar acum la lumină, aş zice: uaaau, ce de loc, mă simt aşa … pierdut, vreau repede la mama, să ştiu că e cu mine aici!

Aşa, acum mă simt muult mai bine, aici e cald, se aud bătăile inimii mamei mele, parcă ceva mai clar decăt acolo, înăuntru – dar ele sunt, le recunosc!

Uite, ce chestie, mama trage aerul ăsta aşa pe nas, apoi îl dă afară – hmm, de acum aşa o să fac şi eu, gata cu oxigenul prin buric, mai bine sunt atent cum face mama, să respir şi eu ca ea.

Ce frumos miroase mami! Mă simt aşa de bucuros, sunt agitat dar liniştit în acelaşi timp, e aşa, ceva – nici nu ştiu cum să descriu – simt că am început o mare aventură!!

Cum o fi şi treaba asta, mi-e aşa, cumva, foame! Da, exact mi-e foame! Cordonu’, alo, cordonu’, zi-i lu’ mami sa-mi aducă o pizza. Repede, te rog!   Vai! Nu mai e cordonu’! Dar uite că îmi dă mami altceva, să vezi ce gură mare deschid eu acum, mmm, ce bun e! Mami, pentru mine l-ai facut?! E super, dulce, bun de tot – şi vad că ţine şi de foame, excelent!

Aaa, uite-l şi pe tati, el e, după voce îl ştiu! Salut, tati! Mă bucur să te cunosc! Hai că îmi place aici, dar ţineţi-mă aproape aşa, ca să-mi aduc aminte de garsoniera mea de până acum!

Tu cum te-ai simţi dacă ar fi să te naşti?

de Irina Popescu, Educator Prenatal Lamaze

.

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/nasterea-pentru-copilul-tau/feed/ 0 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/#comments Thu, 06 Aug 2009 09:40:37 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=95

De la începutul secolului XX importanţa “inteligenţei” (cuantificată în “IQ” – coeficient de inteligenţă) a fost exagerată în aproape fiecare aspect al activităţii umane.

Într-adevăr, IQ-ul a fost într-atât de popularizat încât metodele educaţionale şi parentale sunt angrenate în maximizarea abilităţilor intelectuale ale copiilor. O întreagă industrie, susţinută de multă literatură, a dat naştere unor metode sofisticate de măsurare a IQ-ului, interpretare a rezultatelor testelor de inteligenţă şi, în consecinţă, de planificare a viitoarei cariere a copiilor.

De ce preţuim mai mult creierul decât inima şi sufletul? Faptul că un IQ ridicat este adesea corelat cu depresia nu spune prea mult în favoarea capacităţii de adaptare. Mai mult, IQ-ul este un slab predictor al succesului în relaţii şi nu are absolut nimic de a face cu satisfacţiile vieţii în general sau cu sănătatea fizică şi psihică. Una dintre cele mai triste şi răspândite concepţii greşite din timpul nostru este aceea că un IQ ridicat conduce la echilibru emoţional şi maturitate psihologică.

Cultura noastră centrată pe intelect accentuează nevoia de a-i învăţa pe copii cum să gândească, să raţioneze şi să observe. Suntem însă abia la începuturi, nesiguri încă pe noi, atunci când vine vorba de a-i învăţa pe copii cum să simtă, cum să creeze şi cum să navigheze cu succes pe apele schimbătoare ale relaţiilor umane.

“Inteligenţa emoţională”, o expresie propusă de Howard Garner în Frames of Mind (1983), descrie un domeniu al conştienţei umane care, până de curând, a fost serios neglijat. Studiul inteligenţei emoţionale şi modul în care o cultivăm în copiii noştri este, fără îndoială, următoarea frontieră a evoluţiei sociale. În prezent se bucură de o explozie a atenţiei din partea comunităţii academice, Amazon.com afişând deja peste 50 de titluri care tratează acest subiect. Chiar şi şcolile tradiţionale încep să se îndepărteze de metodele de predare bazate numai pe competiţie şi dezvoltare intelectuală, optând în schimb pentru o abordare cooperantă, care să dezvolte aptitudinile emoţionale ale copiilor.

Inteligenţa emoţională include, printre multe alte lucruri, capacitatea de a empatiza profund cu alţii, de a conduce înţelept sau de a urma cu eleganţă, de a ne respecta limitele, de a ne manifesta şi împlini talentele precum şi de a oferi şi primi dragoste şi susţinere. Relaţiile nu pot fi cu adevarat personale, nici nu se pot dezvolta fără o profundă împărtăşire a lumii emoţionale interioare. Mulţi dintre noi am învăţat de mici să ne ascundem sau să ne ignorăm sentimentele, să credem că nu sunt importante; de aceea relaţiile nu se pot dezvolta şi devin plictisitoare. Mai important, capacitatea noastră de a inspira şi de a împărtăşi inteligenţa emoţională copiilor noştri depinde de controlul propriilor sentimente şi de dorinţa noastră de a învăţa şi a creşte în această privinţă.

Orice relaţie serioasă, fie că e personală sau profesională, solicită o mare inteligenţă emoţională – nu doar pentru a “sta împreună” ci şi pentru a rămâne vii şi dinamici. Deşi cei mai mulţi dintre noi pretindem că suntem “bine” sau “OK” în cea mai mare parte a timpului, puţini ne amintim cum să simţim profund, cum să experimentăm fericire sau bucurie.

În continuare, iată nişte întrebări la care puteţi reflecta pentru a căpăta o perspectivă asupra propriilor emoţii şi pentru a înţelege mai bine ce înseamnă “inteligenţa emoţională”. Amintiţi-vă că acesta nu este un concurs; EQ nu este măsurabil. Când vine vorba despre inteligenţa emoţională, toţi suntem într-o călătorie de descoperire! Aceste întrebări intenţionează să vă provoace să reflectaţi la aspectele emoţionale personale pe care v-ar plăcea să le extindeţi sau dezvoltaţi. Unele întrebări ar putea părea banale la o primă vedere; luaţi-vă, totuşi, timp pentru a vă gândi cum vi se aplică personal fiecare punct.

Abilităţi relaţionale
Dacă eşti trist, îndurerat sau jeleşti, îţi permiţi să plângi? Le permiţi celorlalţi să îţi vadă lacrimile?
Îţi poţi exprima mânia liber şi nedistructiv, lăsând-o apoi să treacă?
Renunţi uşor la invidie şi resentimente?
Când te temi, îi laşi pe cei apropiaţi să îţi vadă frica?
Recunoşti faţă de tine însuţi că te temi?
Eşti conştient de nevoile tale emoţionale şi relaţionale, şi exprimi aceste nevoi cu îndrăzneală şi cu respect?
Eşti capabil să recunoşti când ai nevoie de ajutor? Poţi apoi să ceri ajutor şi susţinere?
Poţi primi şi oferi ajutor la fel de uşor?
Poţi spune “nu” fără să te simţi vinovat?
Poţi protesta hotărât împotriva unui tratament nepotrivit?
Poţi lua decizii fără sentimentul că profiţi?
Îţi poţi exprima uşor tandreţea, dragostea, pasiunea? Le poţi primi la fel de uşor?
Poţi să te simţi bine singur, dar în acelaşi timp să accepţi bucuros şi fără disconfort intimitatea?
Te asculţi pe tine şi îi asculţi pe ceilalţi cu atenţie?
Poţi fi empatic nevoilor celorlalţi, fără a-i judeca sau a-i critica?
Poţi percepe cu acurateţe ce simt ceilalţi, simţind compasiune faţă de ei?
Îi poţi motiva pe ceilalţi fără a recurge la tactici care stârnesc teama sau fără a-i manipula?

Fluenţa emoţională
Îţi permiţi să experimentezi frecvent plăcere şi să te bucuri de ea?
Îţi permiţi să experimentezi beatitudine, extaz, emoţie, fascinaţie, veneraţie?
Râzi deseori tare – din toată inima?
Te simţi uneori mişcat de curajul sau entuziasmul celorlalţi?
Îţi poţi controla (nu reprima) impulsurile şi întârzia satisfacţia, fără a recurge în mod obişnuit la vinovăţie, ruşine, sau suprimarea emoţiilor?

Flexibilitate şi echilibru
Îţi poţi concentra energia asupra muncii, reuşind totuşi s-o echilibrezi cu distracţia şi odihna?
Poţi să îi accepţi şi chiar să te bucuri de cei care au nevoi şi concepţii diferite?
Îţi permiţi să fii spontan, să te porţi ca un copil, să te „prosteşti”?
Scopurile tale sunt realiste? Ai răbdarea de a lucra constant pentru atingerea lor?

Respectul de sine
Îţi poţi ierta greşelile, fără să te iei prea în serios?
Îţi poţi accepta lipsurile, fără să te simţi ruşinat, păstrându-ţi entuziasmul pentru a învăţa şi a creşte?
Îţi respecţi părţile tari şi vulnerabilităţile, în loc să te umfli de mândrie pentru unele şi să te copleşească ruşinea pentru celelalte?
Crezi că eşti, în general, sincer cu tine însuţi, fără a te revolta orbeşte sau fără a te conforma aşteptărilor societăţii?
Poţi suporta dezamăgirea sau frustrarea, fără a sfârşi prin a te critica pe tine sau pe ceilalţi?
Eşti blând cu tine însuţi, sau eşti aspru, pedepsindu-te chiar?
Te poţi auto-motiva?
Accepţi înfrâgerea sau eşecul , continuând să te simţi OK cu propria persoană?

Aţi putea chiar să întrebaţi persoanele importante din viaţa voastră cum vă văd ele prin prisma acestor întrebări. Aspectele în care puteţi creşte sunt semnalate prin acele întrebări la care aţi răspuns negativ.

Din fericire, spre deosebire de IQ, inteligenţa emoţională poate fi învăţată şi dezvoltată de-a lungul vieţii. Goleman (1995) vorbeşte despre interacţiunile sănătoase părinte-copil ca fiind temelia inteligenţei emoţionale. Ne construim structurile emoţionale imitându-ne părinţii şi prin răspunsurile faţă de situaţiile în care suntem puşi. În cartea sa Building Healthy Minds (Construind minţi sănătoase) (1999), Stanley Greenspan M.D. afirmă că ceea ce învăţăm despre relaţii şi emoţii în copilăria timpurie – când sistemul nostru central se dezvoltă cel mai rapid – este “gravat” în conexiunile noastre neuronale. La fel ca şi învăţarea limbilor străine, noile competenţe emoţionale pot fi dobândite şi mai târziu în viaţă, deşi cu un efort considerabil mai mare. Rata asimilării este mai mare în copilăria timpurie şi de aceea, ca părinţi, avem atât şansa cât şi responsabilitatea de a influenţa în mod semnificativ inteligenţa emoţională a copiilor noştri.

Majoritatea oamenilor pot ajuta copiii să ajungă la o maturitate funcţională, dar toţi suntem deficienţi, într-un fel sau altul, în a le oferi copiilor noştri un mediu optim pentru dezvoltarea emoţională. Este foarte dificil să le oferim lor ceea ce nu ne-a fost oferit nouă, suntem deci împiedicaţi de insuficienţele propriilor copilării şi de încrederea şi susţinerea limitate pe care comunitatea le oferă domeniului sentimentelor.

Dezvoltarea ansamblului nostru emoţional de bază se sedimentează în straturi, de-a lungul primilor şapte ani din viaţă. Modelele stabilite aici nu sunt neapărat definitive; oricum, învăţarea emoţională este mai puternică la vârsta aceasta datorită deschiderii accentuate şi vulnerabilităţii copiilor. Când, în fiecare etapă, sunt împlinite nevoile emoţionale fundamentale ale unui copil, se aşează bazele pentru răspunsuri emoţionale inteligente, care vor deveni automate şi spontane mai târziu în viaţă. Pe de altă parte, dobândirea abilităţilor relaţionale şi emoţionale, ca adult, poate fi deseori un proces extenuant, declanşat de situaţii dureroase.

Cele cinci rituri de trecere ale copilăriei, pe care doresc să le descriu, îşi au originile în schimbările biologice şi de aceea sunt universale şi nu sunt determinate, în general, de specificul cultural. Fiecare etapă îl găseşte pe copil încercând să stăpânească (cu ajutorul nostru) o sarcină specifică dezvoltării sale şi o funcţie emoţională care vor pregăti terenul pentru imaginea de sine şi pentru relaţiile de mai târziu. În timpul primului rit de trecere copilul stabileşte, la cel mai profund nivel de bază al său, un simţ al preţuirii de sine şi al valorii vieţii.

Primul rit de trecere: Dreptul de a exista

Ce se întâmplă: Această etapă a dezvoltării deschide al doilea trimestru de sarcină, până la naştere, şi primele şase luni de viaţă. Studii recente, publicate în Journal of Perinatal Research şi The Secret Life of the Unborn Child (Thomas Verny, 1994), demonstrează că fătul este surprinzător de conştient şi receptiv faţă de sentimentele mamei, cât şi faţă de o serie de stimuli din exterior, cum ar fi lumina puternică, zgomotele tari, muzica şi chiar tonalitatea vocii altor persoane. Chiar din viaţa intrauterină – înainte să se ivească conştiinţa de “sine” – fătul este profund afectat de mediul emoţional care îl înconjoară, deoarece este conectat în mod constant la stările şi atitudinile mamei prin intermediul fluxului hormonal. Fătul răspunde stresului prin semne vizibile de agitaţie, în timp ce un climat emoţional favorabil îl linişteşte. Felul în care părinţii simt faţă de el este transmis conştiinţei primitive a bebeluşului – el înregistrează şi simte bucuria lor la venirea lui, ori ambivalenţa sau chiar ostilitatea faţă de prezenţa sa. Nici fătul, nici nou-născutul nu au capacitatea de a trasa limite: mama, mediul şi sinele lor sunt una, fără nici o diferenţă. În mod constant, bebeluşul absoarbe foarte mult din emoţiile părinţilor; el simte şi se indentifică pe sine cu ceea ce simt părinţii despre ei înşişi şi despre el. În starea sa inocentă şi influenţabilă, bebeluşul percepe ceea ce simt părinţii săi despre el ca fiind propria sa natură, iar în jurul acestei experienţe îşi formează cele mai profunde atitudini faţă de sine şi faţă de viaţă.

La naştere şi în lunile care urmează, bebeluşul este extrem de vulnerabil, de aceea singurătatea sau lipsa căldurii umane pot conduce la cea mai profundă disperare şi teroare. Impunerea unui program regulat de hrănire şi somn este experimentată de bebeluş ca o distrugere a ritmului său interior natural.

Experienţa dezvoltării optime: Naşterea non traumatică este lipsită de intervenţiile obstetrice de urgenţă, pe care un nou născut extrem de sensibil le reimte ca violenţă şi şoc. Din nefericire, metodele de naştere din maternităţile moderne se concentreză pe măsuri de urgenţă în timp ce ignoră, în mod serios, fragilitatea şi nevoile psihologice şi emoţionale ale mamei şi ale copilului. Separarea fizică ne-necesară a copilului de mamă, imediat după naştere, reprezintă o întrerupere brutală a contactului intim intrauterin. Trecerea către lumea exterioară este hotărâtoare în a oferi bebeluşului informaţii despre natura mediului în care a intrat. De aceea, această trecere trebuie să fie extrem de prietenoasă şi blândă, către o lume caldă, primitoare şi non-violentă, în care copilul va fi primit cu bucurie (vezi Frederick Leboyer – Birth Without Violence (Naşterea fără violenţă), 1995). Bucuria părinţilor la întâlnirea cu bebeluşul este ingredientul necesar al dezvoltării sale sufleteşti. În mod ideal, copilul şi mama au nevoie să rămână într-un contact fizic constant, pentru a creşte legătura dintre ei şi pentru un ataşament sănătos. Ţinutul în braţe, cald, liniştitor şi constant, îi va oferi din plin bebeluşului sentimente de fericire şi siguranţă, care-l vor călăuzi către un echilibru emoţional şi o stare de bine. În această perioadă fragilă, atât mama cât şi copilul au nevoie să fie protejaţi de conflicte sau de lipsa de armonie.

Contactul vizual plin de dragoste şi o voce iubitoare vor sătura foamea bebeluşului pentru susţinere umană, şi vor oferi repere subconşiente pentru relaţiile empatice şi iubitoare de mai târziu. Este de o importanţă vitală ca, la începutul vieţii, cele câteva nevoi fizice şi emoţionale simple ale copilului să fie împlinite după aşteptările lui, conform cu propriul lui ritm biologic, nu conform cu nevoile părintelui (şi ale societăţii) de rutină, linişte etc.

Autor: Robin Grille

Tradus de chani

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/coeficientul-de-inteligenta-iq-doar-o-fata-a-monedei-cultiva-inteligenta-emotionala-a-copilului-tau/feed/ 0