“Garsoniera” lui bebe cu cateva ore inainte de prezentarea la spital:

Luni dimineata la ora 7.00 eram cu bagajelul la spital, gata de internare. Pana m-au “cazat” in sala de travaliu, pana au luat sange pentru analize, pana am mai dat telefon sotului sa il tin la curent cu ce se mai intampla, s-a facut in jur de ora 9.00, moment in care a aparut doctorul si a instructat moasa sa imi faca injectia cu calciu si sa imi puna perfuzia cu antibiotic (pt streptococul de grup B). Contractile au inceput la scurt timp dupa injectie, cam la 10-12 minute una de cealalta, nu erau deloc dureroase, mai degraba semanau cu contractile BH decat cu ce auzisem eu ca ar trebui sa fie de fapt. La fiecare ora sau doua venea doctorul sa verifice dilatatia si, desi aveam contractii déjà la 8 minute, nu am facut mari progrese. Am incercat sa ma plimb, am urcat si am coborat scarile de se uitau toti vizitatorii la mine ca la felul 7 . La ora 16.30 (dilatatie 4-5cm) doctorul mi-a rupt membranele si m-a intrebat daca m-am hotarat pentru anestezie epidurala. Eu, curajoasa in continuare, ii zic ca momentan nu vreau, ca durerile sunt absolut suportabile. Insa prima contractie care a venit dupa ruperea membranelor a fost surprinzator de dureroasa pentru mine… si urmatoarea si mai si… si tot asa… Dupa 40 de minute de contractii foarte dureroase, am cerut formularul pt a-mi da acordul pentru epidurala, in 10 minute a venit doctorul anestezist si a introdus cateterul (foarte putin m-a piscat cand a facut anestezia locala, in rest nu am simtit nimic) si in alte 10 minute a inceput sa isi faca efectul (ce usurare…). Apoi mi-au pus si perfuzia cu oxiton si inca o tura de antibiotic. Din ora in ora revenea anestezistul pentru o noua doza… Pe la ora 20.00 un nou control pe masa – dilatatie 9, fara dureri. Pleaca doctorul, pleaca anestezistul, moasa ma roaga sa ma asez pe o galeata ca bebe refuza sa coboare desi dilatatia era aproape maxima. Chiar in momentul ala a trecut brusc efectul anesteziei si am avut o contractie oribila, foarte foarte dureroasa si care a durat muult (cred ca a durat intre 5 si 10 minute, fara intrerupere), astfel ca nici monitorul fetal nu prea mai inregistra bataile inimii bebelusului. Au chemat repede medicul si anestezistul inapoi, mi s-a mai dat o doza de anestezic si au stat toti cu ochii pe mine si pe monitorul fetal ca pe butelie. Dupa ce si-a facut efectul anestezia si doctorul a hotarat ca nu am nevoie de cezariana, m-am mutat pe masa de nasteri (singura, puteam merge). Mi-a placut ca au asezat-o ca pe un scaun, practic stateam in fund, nu pe spate, asa ca mi-a fost destul de usor sa imping. Mi-au dat telefonul sa imi anunt sotul ca urmeaza sa nasc si sa-l chem la spital. La 20.40 l-am sunat. Am impins de 2 ori pe prima contractie si de 2 ori pe a doua si… a venit bebe! Ajutat de vidextractor, e drept. Era ora 20.50. A iesit cu fata la mine si a scos limbuta, astfel incat toata lumea care era in sala a rasuflat usurata si a ras cu pofta (erau ceva oameni acolo, doctorul meu, anestezista, 2 rezidenti care intre cele 2 contractii au sarit cu monitorul sa asculte bataile inimii, moasa, asistenta, infirmiera, neonatologul si asistenta de la bebelusi). Abia atunci mi-am dat seama ca am fost la un pas extrem de mic de cezariana… dar bine ca totul s-a terminat cu bine. Sau mai bine zis, a inceput cu bine .
L-am sunat din nou pe sot imediat ce am nascut si a avut si el bucuria de a auzi primul planset al lui Andrei; imediat ce mi l-au pus pe piept micutul nostru a inceput sa planga, tati era extrem de emotionat si nu ii venea sa creada ca déjà am nascut, iar eu eram asa de cuprinsa de bucurie ca nu imi mai trebuia nimic. I-am dat un pupic pe obraz si apoi l-au luat sa il bibileasca. Mi-a zis mai tarziu moasa in timp ce ma masa pe burtica ca are peste 3,5 kg, mi-a zis ca a spus neonatoloaga exact cat are dar ea nu a retinut; eu nici macar nu am auzit ca a zis, eram vrajita de bebelusul meu. Abia cand m-au mutat in salon am cerut sa mi-l mai aduca o data sa il vad si asistenta a iesit cu el si cu foaia cu “scorurile”: 3740g, 56cm, apgar 10. Tot atunci mi-am dat seama ca am uitat sa scot camera foto din bagaj si nu i-am facut nicio poza la nastere . Noroc cu bunica, a venit cam la 2 ore dupa ce am nascut sa ne vada si atunci a reusit sa il filmeze cateva secunde. Andrei i-a zambit . Si a doua zi cand am mers la el sa-l pozez l-am gasit dormind si zambind .

Desi nu o vad deloc ca pe o experienta negativa sau traumatizanta, totusi nu e nasterea pe care mi-am dorit-o si sunt un exemplu de “asa nu”. Ce are cineva de invatat din experienta mea? Sau mai bine zis ce am invatat eu din ea? Am invatat sa imi aleg medicul un pic mai bine (nu vreau sa fiu inteleasa gresit, am nascut cu un doctor extraordinar, s-a purtat exemplar cu mine, insa este un medic foarte cautat, are extrem de multe paciente si din cauza asta recurge la nasteri provocate, nu sta peste termen – in ziua in care am nascut eu, a mai nascut o pacienta de-a lui, tot cu provocare, era in saptamana 38). De asemenea, conteaza si spitalul foarte mult – la Giulesti nu se sta cu bebe in camera, alaptatul se face la program de 3 ore ziua si 6 ore noaptea, iar intre timp li se da supliment de lapte praf. Am nimerit totusi in a doua zi doua ture consecutive in care asistentele respective nu le-au dat deloc lapte praf, ne-au incurajat sa alaptam, una din ele ne-a aratat chiar si cum se face, ne-au chemat mai devreme daca plangeau bebelusii, deci se poate, daca se vrea (din pacate doar cele 2 au vrut din 4 sau 5 asistente cate erau). Daca as fi stiut de la inceput toate astea, cu siguranta as fi facut alta alegere. Din pacate le-am aflat abia la cursurile Lamaze, Irina m-a prevenit ca s-ar putea intampla asta, dar sarcina era mare si mi-a fost frica sa schimb medicul asa tarziu, am tot sperat ca Andrei e punctual si nu o sa am nevoie de provocare. Ma tot gandesc ca daca nu nasteam provocat, nu aveam dureri asa mari si atunci nu ceream epidurala, automat nu era nevoie de oxiton deci nu treceam prin contractia aceea oribila care era sa ma trimita la cezariana si, nu in ultimul rand, bebe nu era scos cu vidextractorul… Si nici nu m-am gandit in naivitatea mea ca bebe sta separat de mami… nu mi-a trecut asa ceva prin cap…
Din ziua in care a ajuns acasa, Andrei este alaptat exclusiv (nu au reusit sa-l “strice” in spital), doarme in pat cu mami (ca doar nu degeaba vroia sa mai stea la mami in burtica), este cuminte, vesel si sociabil. Si mereu stie ce vrea si nu se sfieste sa ne-o spuna .

David nu s-a grabit prea tare sa iasa la lumina… pesemne ca ii era bine in burtica la mami. Pe 28 martie 2011, cand sarcina avea 40 de saptamani si o zi, am primit primul semn: eliminarea dopului colului. M-am bucurat foarte mult ca nu “s-a rupt apa”, pentru ca agreasem cu dr. Indiana Dinca sa merg la spital in situatia asta, dar asa mai puteam astepta pana cand travaliul s-ar fi declansat si bebe ar fi fost pregatit sa coboare.

Am sunat-o pe Raluca Petre si mi-a spus ca de la eliminarea dopului pot trece intre 2 si 7 zile pana la declansarea travaliului, asa ca mi-am continuat activitatile din ziua respectiva in mod normal, ignorand sfaturile ei de a ma odihni. Eram plina de energie si oarecum nerabdatoare sa vad ce se intampla mai departe.
Pe la 16h eram in oras cu prietenele mele sa mancam si simteam niste sageti in col, dar m-am gandit ca este normal, pentru ca se angajeaza bebe in coborare, se centreaza capusorul lui pe col si acele sageti sunt doar presiunea cauzata de miscarile lui. Asa ca abia pe la 21h ajungeam acasa, simtind aceleasi sageti de o durere usoara, doar ca o simteam din ce in ce mai des. Am facut o baie si am mancat un iaurt (eram hotarata sa nu mananc mult ca sa nu se intample vreun “accident” in momentul expulziei) si am incercat sa adorm, tinand alaturi o sticla de apa fierbinte care sa mai calmeze senzatiile de durere.

Cred ca este momentul potrivit sa spun ca eu am trait pana in acea noapte cu convingerea ca durerea contractiilor cuprinde si spatele – asa cum mi se povestise – si nu puteam concepe ideea ca eu resimt niste contractii, fie ele si de inceput. Nu m-a durut spatele, deci nu aveam contractii – asta am sustinut pana la dilatatie destul de mare.
Bogdan a reusit sa adoarma pe la 23h, eu insa m-am tot foit in pat langa el, incercand sa adorm, sa-mi gasesc o pozitie confortabila si sa-mi spun ca durerile astea-s usoare, cele de travaliu vor fi mai serioase, deci pe cele de acum trebuie sa le accept cu usurinta. Pe la 2h (deci 29 martie) m-am dat jos din pat si am inceput sa notez pe o foaie de hartie ceea ce simteam. Atunci am realizat ca “sagetile” se repeta la intervale de 5, 7, 8 minute… Erau neregulate si de durata destul de redusa (pana in 30 de secunde), dar totusi pe la 3h l-am trezit pe Bogdan si i-am spus ca se apropie momentul Zero. Pe la 3h30 mi-am luat inima in dinti si am sunat-o si pe Raluca, sa-i spun cum ma simt. Tin insa minte ca ii explicam ca nu este cazul sa vina inca la mine pentru ca ceea ce simt eu nu-s contractii. Este suficient sa va spun ca a ajuns in 20 de minute la mine si a inceput sa cronometreze: acele sageti erau intr-adevar contractii si erau la 5-6 minute de 45 de secunde.

Mi-am gasit relativ repede si pozitia in care sa le suport usor: stateam in genunchi, pe covor in living, si pe contractie ma inaltam si reveneam pe sezut, respirand amplu. Doar ca ajunsesem sa ma simt atat de in siguranta acasa, incat nu mai vroiam sa plec la spital, spre ingrijorarea lui Bogdan care nu isi dorea sub nicio forma sa nasc acasa.
In jur de 6h30 abia am ajuns la spital si a trebuit sa suport sa stau in pozitie orizontala 20 de minute pentru monitorizarea fetala si control – aveam dilatatie 2-3. Nu mi-a placut aceasta pozitie deloc. Abia asteptam sa ajung in rezerva, unde travaliul a continuat in semi-obscuritate si liniste, in aceeasi pozitie in genunchi, sprijinindu-ma cu bratele pe un fotoliu si facand aceleasi miscari sus-jos pe contractie.
Am coborat in sala de travaliu spre ora 10, desi nu-mi doream asta – dar nu prea aveam incotro. Contractiile erau la intervale de 3 minute si ajunsesera sa dureze chiar si spre 2 minute, asa ca moasa nu m-a mai lasat sa raman in rezerva.
In sala de travaliu era multa lumina, mult alb, un radio care ma deranja (de ce nu le-oi fi cerut sa-l inchida?! ) si mi s-a pus monitorizare mobila pe burtica, dar impreuna cu Raluca am reusit sa reintru in starea mea de pana atunci, tot in genunchi sprijinanadu-ma pe un pat – spre disperarea moasei de ale carei indicatii faceam abstractie cu rigurozitate. Imi tot atragea atentia ca bataile inimii copilului nu sunt in regula pe contractie, dar Raluca respira amplu si imi amintea astfel sa respir, suportand astfel mai usor durerea si regularizand astfel bataile inimii bebelusului atat de mult asteptat.

Cand a ajuns doctorita mea, eram la dilatatie 7-8 cu membranele inca intacte. Mi-a propus sa le rupa, pentru ca se pare mi-ar fi fost mai usor sa suport ulterior travaliul, insa nu am vrut si am mai “negociat” o jumatate de ora in care travaliul s-a desfasurat in ritmul lui si s-au fisurat membranele in mod natural.
La 12h eram la dilatatie maxima si urma expulzia… Am incercat sa ma asez pe scaunul de nastere sau sa nasc “pe vine”, insa nu aveam suficienta energie si nici forta. Asa ca m-am urcat pe masa, dar mi s-a ridicat spatarul si mi s-au asezat picioarele in asa fel incat sa fie pozitia cea mai confortabila posibila pe o masa de nasteri (o pozitie aproape gravitationala). A fost nevoie de ajutorul unei perfuzii cu oxiton, intrucat contractiile erau slabe si nu simteam nici nevoia sa imping pentru ca bebe nu coborase cu capul cat sa preseze pe rect si sa-mi dea impulsul…

Pot spune ca au urmat unele momente destul de dificile pentru ca simteam pe de o parte ca bebelusul nu putea sa se angajeze in coborare, iar pe de alta parte ma simteam destul de neputincioasa, nereusind sa-l ajut prin impingeri eficiente. Dupa mai bine de o ora si jumatate in care nu s-a intamplat practic nimic, bataile inimii lui bebe incepeau sa fie cam neregulate, astfel ca doctorita mi-a expus varianta de a naste prin cezariana. Refuzam din tot sufletul sa cred ca se va ajunge la aceasta solutie, insa cu rabdare si calm ea mi-a explicat ca este mai important ca bebe sa se nasca fara probleme si ca nu este cazul sa-l supunem unei astfel de suferinte, mai ales ca nu dadeam semne de a impinge eficient si nici contractiile nu ma ajutau. Uram ideea de a ajunge la operatie si ii tot spuneam dr. Dinca sa faca ceva sa impiedice asta. Am apreciat insa ca mi-a dat timpul necesar sa incerc sa accept ideea de cezariana – la 2 fara un sfert mi-a spus ca mai asteptam si ca incercam sa nastem natural, dar ca nu putem intarzia mai mult de 2 si jumatate.
Desigur ca ragazul asta nu imi oferea nicio alinare in momentele acelea, dar ulterior i-am fost foarte recunoascatoare ca a tinut cont atat de mult de dorintele mele si ca m-a respectat intr-atat incat sa nu ma forteze sa accept operatia dintr-o data, ci m-a pregatit psihic pentru ce ar fi putut urma si mi-a lasat timpul sa accept situatia.
Din fericire, la 2 si un sfert moasa a avut inspiratia de a presa cu degetele pe locul unde ar fi trebuit sa apese capul bebelusului, asa ca pentru prima data am impins eficient si s-a initiat coborarea – putin, dar era un motiv urias de optimism!

Atunci a urmat momentul de coordonare maxima a echipei noastre: eu incercam sa-mi adun fortele, Raluca in partea mea stanga ma sustinea sa imping eficient si sa respir cum trebuie, moasa in partea dreapta a ajutat cu antebratul coborarea (inainte nu eram de acord deloc cu o astfel de metoda, dar in cazul de fata chiar era necesara), iar dr. Dinca cu ajutorul unui vid-extractor deloc neprietenos (mi-ar fi fost groaza de forceps) si a unei epiziotomii usoare (pe care nu am simtit-o ulterior, gratie masajului si exercitiilor Krishton) l-a scos pe David la lumina la 14h28!
Am simtit o senzatie eliberatoare si euforica atunci cand l-am vazut aparand albastru si transformandu-se aproape instantaneu intr-un bulgaras de viata rozaliu, plangand asa cum trebuia sa o faca si avand doar o usoara bosa umflata in locul in care se aplicase vid-extractorul. Dar era un bebelus perfect sanatos, care a primit nota 9 din cauza metodei ajutatoare la nastere si 10 in minutul urmator, iar bosa a disparut dupa 2 zile. Si ulterior am inteles cu totii ca bebe era legat de mine cu un cordon ombilical tare scurt si ca acesta il impiedica sa coboare.
Dr. neonatolog l-a luat in primire imediat si mi-a spus ca totul este in regula. Mi l-au lasat maxim 2 minute pe piept si apoi l-au luat la neonatologie, insa avand in vedere ca fusese nevoie de vid-extractor nu am insistat sa mi-l lase sa-l pun imediat la san. Am cerut insa sa-l anunte pe Bogdan care astepta in rezerva si sa-i prezinte bebelusul.
S-au intors impreuna inainte sa se implineasca o ora de la nastere – timp in care si eu am fost gata sa-mi iau in brate bebelusul si sa nu-i mai dau drumul – iar la 55 de minute de la nastere David era atasat la san si alaptat mai bine de jumatate de ora cu cel mai bun colostru pentru el si cu dragoste multa.

Desigur ca mi-am tinut copilul langa mine in rezerva pe toata durata spitalizarii! Au fost si momente dificile cand mi se spunea sa nu ma incapatanez sa nu-i dau supliment, ca doar un copil trebuie sa manance 30- 40 ml de lapte in primele zile de viata. Am fost tentata sa cedez, pe durata celei de-a 2-a nopti, din cauza oboselii si a emotiilor care te incearca la inceput, cand inca nu esti poate sigura daca faci totul bine pentru copilul tau si daca stii exact ce are nevoie. Dar Dumnezeu nu ne-a lasat nici sa ajungem la cezariana si nici sa-i perturbam alimentatia lui David, care pana in ziua de astazi – 5 luni si jumatate – nu a fost hranit decat cu lapte matern si este un copil vesel, sociabil, plin de energie (face tumbe de pe spate pe burtica si inapoi si incearca sa descopere misterul mersului de-a busilea), nu stie ce insemna colicile si este foarte iubit si rasfatat de catre parintii lui!
In aceasta aventura, am pornit de la inceput cu optimism, cu siguranta ca pot face fata travaliului fara anestezie, ca voi naste fara nicio interventie, musai in pozitie gravitationala si chiar ca nu va fi nevoie de epiziotomie. Nimeni nu ma putea face sa ma abat de la gandurile pozitive pe care le aveam chiar si in timpul durerilor de travaliu.
Si chiar daca au aparut aceste complicatii despre care am povestit mai sus, deznodamantul a fost cel mai fericit posibil si as lua-o de la capat oricand, fara sa imi doresc sa schimb ceva.
Simt din tot sufletul ca a meritat efortul si ca asa mi-am castigat dreptul si privilegiul de a fi mama unui ingeras!

Articol preluat, tradus şi adaptat de Claudia din The Journal of the Association of Prenatal and  Perinatal Psychology and Health, Volume 25, Issue 1. Toate drepturile rezervate APPPAH.

Autor: Gerhard Schroth

Dacă lucrăm cu Ataşamentul Prenatal (AP), trebuie să fim pregătiţi să împingem frontierele ştiinţei către o nouă conştiinţă şi să extindem imaginea umanităţii. Întâlnim în acest proces nu numai o relaţie deosebit de semnificativă între mamă şi bebeluşul nenăscut ci şi dimeniunea spirituală a existenţei umane (Grof, 1985). Devenim martorii direcţi ai încarnării unui suflet. Nu putem trece cu vederea acest lucru dacă vrem să înţelegem suficient contextul în care funcţionează Ataşamentul Prenatal (AP). Adresându-ne într-un mod deschis şi imparţial fetusului prin Ataşamentul Prenatal (AP) aducem o contribuţie fundamentală viitorului dezvoltării intelectuale, emoţionale şi psihosociale ale acestei fiinţe umane (Huther, 2005). Avem numai această şansă.

                Raffai şi Hidas subliniază în cartea lor, Nebelschnur der Seele (Cordonul ombilical al sufletului), “În experienţa noastră totuşi, viaţa unei fiinţe umane începe cu cel puţin două generaţii mai devreme: în casa bunicilor materni şi paterni. Moştenim nu numai predispoziţia genetică şi cromozomii noştri ci şi cadrul epigenetic, social şi cultural, moştenirea noastră psihosocială.” (2006, p. 17). Găsesc că această frază are o semnificaţie de bază dacă vrem să înţelegem  pe deplin cursul destinului vieţilor oamenilor. Aş vrea să merg cu un pas mai departe şi să vă demonstrez în acest studiu de caz că este necesar de asemenea să luăm în considerare şi generaţia străbunicilor. (Schroth, 2009).

                Acest studiu de caz nu prezintă un caz simplu, de rutină, de lucru cu Ataştamentul Prenatal (AP), ci este destul de complex şi, pe alocuri mult încărcat cu poveşti de viaţă în care violenţa fizică şi emoţională este aproape întotdeauna prezentă, deşi uneori iese la suprafaţă sub forma unor simptome fizice sau psihologice. Vreau să vă demonstrez ce impact impresionant are metoda Ataşamentului Prenatal (AP) şi să îi testez limitele.

Istoria biografică a trei generaţii

                Următorul studiu de caz prezintă povestea unei femei în vârstă de 30 de ani aflată în a 20-a săptămână de sarcină. Mi-a fost recomandată de către obstetricianul ei responsabil din cauza unei crize emoţionale majore. Cu puţin timp înainte de această criză ea fusese internată în spital suferind de  pielonefrită acută infecţioasă. Tratamentul intensiv cu antibiotice şi reacţiile alergice severe la acesta au condus la aproape pierderea sarcinii. La prima noastră întâlnire mi s-a părut a fi serios afectată atât fizic cât şi psihologic. Ea însăşi şi-a exprimat îndoielile cu privire la capacitatea ei de a duce sarcina la termen şi chair avea intuiţia că va muri după ce va naşte. În viaţa ei de până atunci ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi numită funcţionar public în învăţământ. Pentru a realiza acest lucru ea şi-a depăşit propriile capaciţăţi şi deseori a ajuns acasă extenuată în ciuda succesului pe care îl avea la şcoală. Această dorinţă exagerată de a reuşi îşi avea rădăcinile într-o stimă de sine alarmant de scăzută care fusese prezentă de asemenea la ambele figuri parentale.

                Femeia însărcinată, pe care o vom numi Barbara, a suferit de la primele semne de sarcină de greţuri intense şi frecvente. Dar acest fapt nu a oprit-o deloc din munca ei, chiar dacă trebuia să se trezească mai devreme cu două ore să “dea afară” înainte de a se duce să predea. Numai în acel punct, după colapsul fizic total, a început să înţeleagă implicaţiile şi să se pregătească să renunţe la muncă pentru restul perioadei de sarcină pentru a avea grijă de ea şi de bebeluş.

                Pe măsură ce privim în urmă de-a lungul biografiei Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost un inginer de succes, dar a suferit de alcoolism sever. Astfel, el şi-a terorizat întreaga familie iar poliţia era nevoită deseori să intervină. Barbara, fratele ei şi mama ei s-au supus necondiţionat dorinţelor tatălui ei. Pe de-o parte el era destul de incapabil în a-şi recunoaşte boala cu care se confrunta; pe de altă parte nimeni nu avea voie să ştie de boala lui. Motto-ul lui principal era: “Să nu laşi să se vadă”.  Această atitudine s-a dovedit a fi pentru Barbara un principiu esenţial de viaţă care a făcut imposibil ca ea să aibă grijă de ea însăşi şi de nevoile ei. Mergând şi mai în spate în istoria de viaţă a Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost dezgustat de pântecele gravid al soţiei sale pe parcursul sarcinii cu Barbara. El a ameninţat că se va sinucide pentru că nu suporta să o vadă.  În acest punct nu ne miră să descoperim că şi-a lovit soţia în pântece în timpul sarcinii cu Barbara. Mama tatălui, adică bunica paternă a Barbarei, avea 16 ani când a fost deportată într-un lagăr de concentrare la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial de către ruşi deoarece aparţinea de o minoritate etnică persecutată de nemţi.  În lagărul de concentrare a fost violată de către comandantul lagărului şi a fost forţată să ducă sarcina la bun sfârşit. Tatăl Barbarei a fost rezultatul acestui viol. Paternitatea lui a fost întotdeauna ţinută secret, şi nu a aflat despre ea decât cu mult timp după naşterea Barbarei.

                În căutarea unor motive care să justifice de ce mama Barbarei nu a fost în stare să se protejeze pe ea însăşi şi sarcina de distructivitatea tatălui descoperim în istoria ei de viaţă traume majore de altă natură. Bunica maternă a Barbarei a încercat, fără succes, de trei ori să o avorteze pe mama Barbarei. Toată viaţa a trăit respingerea deschisă a bunicii. Mai târziu, în timpul mariajului, s-a supus pe ea şi şi-a supus copiii terorii constante a soţului alcoolic sperând măcar să câştige dragostea şi respectul soţului ei. Astfel ea a încercat cu orice preţ să-şi mulţumească soţul pentru a nu fi alungată, adică pentru a nu fi avortată din nou.

                În istoria transgeneraţională a acestui copil, numit Desiree, vedem experienţe de crimă, abuz, avort şi violenţă fizică. Rădăcinile ajung până la cel de-al Treilea Reich şi la Al Doilea Război Mondial. Consecinţele directe au fost sau sunt diferite forme de violenţă emoţională în prezent, cum ar fi respingerea deschisă, excluderea personală, alcoolismul, negarea conflictelor, conformism servil şi o dorinţă oarbă de a reuşi. În final, toate acestea au lăsat urme majore în sarcina prezentată aici. Problema inconştientă atât a părinţilor Barbarei cât şi a celor două bunici a fost respingerea fundamentală a personalităţii lor.

Este suficient loc pentru un bebeluş?

                Din extrasele textuale ale sesiunilor de Ataşament Prenatal (AP) putem observa cum se reflectă istoria transgeneraţională în sarcina Barbarei cu Desiree: la un nivel simbolic reprezentativ emoţiile interioare ale copilului pot fi înţelese ca răspunsuri la starea de sănătate a mamei şi la fondul experienţelor ei, care rămân parţial inconştiente. Vor fi descrise câteva scene centrale, preluate pe măsură ce Ataşamentul Prenatal (AP) progresează, în care pot fi surprinse efectele incidentelor biografice prezentate anterior.

Prima şedinţă AP (26 săptămâni de sarcină)

                Pe parcursul primei şedinţe Barbara a experimentat imagini interioare ale unui uter rece, dureros de încordat şi inaccesibil. În ciuda ajutorului meu, uterul nu permitea accesul la bebeluş. În timp ce Barbara încerca să mângâie uterul cu mâna ei interioară (Notă: Raffai [1987] foloseşte această metodă a “mâinii interioare” pentru a stabili contactul tactil cu bebeluşul) uterul s-a mişcat puţin iar copilul a părut că se împotriveşte contactului, luându-i ceva timp să se liniştească.

Comentariu: În contrast total cu nevoia idealizată de a avea un copil (semnificaţia numelui Desiree este “cel dorit”), răceala şi respingerea sunt deopotrivă evidente, aşa cum evenimentele anterioare sarcinii au ilustrat. Barbara pare incapabilă să ofere dragoste bebeluşului din pântece. Până în acest punct şi-a pus toată energia în cariera ei pentru a-şi creşte stima de sine. Nu recunoaşte greţurile extreme ca pe un semnal pe care i-l dă corpul. Nu este capabilă să perceapă sau să depăşească apărările inconştiente faţă de sarcină şi nici starea ei de suprasolicitare. Aşa cum ea nu a fost capabilă să-şi respecte propriile nevoi sau pe cele ale copilului la începutul Ataşamentului Prenatal (AP), aşa şi răceala uterului este posibil să fi avut rolul de a ţine la distanţă influenţa dăunătoare, toxică asupra copilului ei.

Şedinţa a treia de AP (27 săptămâni de sarcină)

Barbara descrie în şedinţă cât de slăbită este, că trebuie să aibă grijă de ea şi îi este greu să facă asta. Uterul pare tare ca un vas de metal. Totuşi, în timpul avut la dispoziţie Barbara reuşeşte să se preocupe cu mai multă dragoste de ea şi de bebeluş, şi ca rezultat, uterul îi permite să acceseze imaginea unui copil pentru prima dată. Citez: “Bebeluşul se ghemuieşte îmbufnat în jumătatea stângă a uterului, are capul pe genunchi. În jumătatea dreaptă, unde Barbara simte de obicei dureri extrem de severe, sunt multe obiecte de metal, bare, scaune ruginite, sârmă ghimpată, burghie şi şuruburi. Barbara o ajută pe Desiree să lege obiectele ascuţite şi tăioase cu o sfoară. După aceea Desiree pare epuizată, obosită.”

Comentariu: Deşi vocea înceată, scârţâietoare şi copilărească a Barbarei nu dezvăluie prea mult din stresul ei interior, imaginile sunt clare şi explicite. Obiectele de metal ascuţite, ruginite evocă mai degrabă un morman de gunoaie decât paradisul unui copil. Distructivitatea şi animozitatea care domină familia de origine a Barbarei a trebuit să rămână inconştientă dar apare direct în percepţia bebeluşului şi în imageria simbolică. Discrepanţa uriaşă dintre percepţia de sine a mamei, idealizarea ei de sine şi percepţia copilului asupra situaţiei sunt evidente observatorului extern.

A opta şedinţă AP (32 de săptămâni de sarcină)

În această şedinţă vedem o scenă în care apa rece formează vârtejuri în uter. Citez: “Desiree înoată în apă, se lasă în voia vârtejului, îi face plăcere. După un timp, vrea ca Barbara să o ţină, pentru că începe să obosească. Dar mâinile Barbarei sunt ţepene şi nu poate ţine copilul. Desiree se face mai mică, mai întunecată şi alunecă pe apă. Este fără sprijinul Barbarei. Uitându-se la Barbara, alunecă din ce în ce mai departe. Desiree este speriată. Trebuie să se împotrivească vârtejului pentru a nu fi expulzată. La final, Desiree este nevoită să se salveze singură pentru că mâinile Barbarei sunt prea ţepene şi ea nu o poate ajuta pe Desiree. (Remarca: in fraza originală din limba germană “abtreiben”, tradus aici “expulzat” înseamnă a avorta!)

Comentariu: Ce s-a întâmplat? Prin întrebări simple, am nimerit într-un mod neaşteptat peste conflictul de bază “Cine are mai multe nevoi?” (Barbara sau Desiree) şi a devenit evident, în ciuda tuturor protestelor cum că Desiree este un copil dorit, că problema respingerii (ce a reieşit din istoricul familial) mocnea la suprafaţă şi în Barbara. Este greu pentru Barbara să permită bebeluşului să se apropie de ea, să nu spună nimic despre nevoia spontană de apropiere de Desiree. Apropierea este (inconştient) trăită ca şi o obligaţie. Empatia este greu accesibilă; aşa cum ei însăşi îi este greu să se confrunte cu propriile sentimente de tristeţe şi durere, mânie şi dezamăgire; îi este greu să trăiască bucurie şi plăcere. Barbara se poate accepta foarte uşor ca fiind bolnavă şi, astfel, având nevoie de ajutor. Când percepe nevoia lui Desiree, este incapabilă să o salveze pe Desiree, dar permite ca bebeluşul să fie “expulzat” (adică avortat). În acest punct îmi era clar că era mare nevoie de prezenţa tatălui ca şi forţă constructivă în această bătălie.

A douăsprezecea şedinţă de AP(săptămâna 34 de sarcină)

În şedinţa a douăsprezecea, tatăl (David) este prezent pentru prima dată. În imaginea Barbarei, Desiree arată asemenea unei păpuşi de plastic, fără urechi, fără nas, fără ochi, ale cărei braţe atârnă neajutorate. Întrebarea mea: “Ştie Desiree că David este aici?” determină o schimbare clară în atmosfera şedinţei. Imaginea se schimbă rapid. Desiree devine mai caldă şi mai drăgăstoasă, începe să prindă viaţă. David o ţine în braţe, Desiree este fericita şi străluceşte de plăcere. Barbara totuşi stă deoparte, simţind invidie şi regretând că ea nu poate ţine copilul în braţe. La sfârşitul şedinţei Desiree arată ca şi un bebeluş normal pentru prima dată.

Comentariu: În ciuda sprijinului dat de Ataşamentului Prenatal (AP), Barbara  este cu greu capabilă să simtă afecţiune pentru copilul ei sau apropiere. Până când tatăl nu este cu adevărat prezent situţia internă a Barbarei nu este efectiv stabilizată. Surprinzător, conform spuselor obstetricianului, de la începutul şedinţelor de ataşament prenatal (AP) sarcina nu a mai prezentat risc (medical) şi a înregistrat un progres stabil. De atunci încolo Barbara a devenit capabilă să intre activ în contact şi să atingă bebeluşul în timpul Ataşamentului Prenatal (AP) şi Desiree s-a lăsat de bună voie pe mâna ei.

Pe drumul către un fetus competent: faza separării

                Faza separării are o importanţă deosebită pentru succesul Ataşamentului Prenatal (AP). Aşa cum am menţionat mai devreme, mama şi copilul sunt pregătiţi pe parcursul a nouă şedinţe cu o tematică definită pentru naştere şi deci pentru separarea fizică. Aici, şedinţele a treia şi a patra reprezintă cele mai importante şedinţe din faza separării. La început, mama îşi relatează amintirile, şi copilul ascultă. În şedinţa următoare, bebeluşul îşi aminteşte experienţele şi mama ascultă. Nu este neobişnuit ca mama şi bebeluşul să aibă percepţii diferite. Aceasta este doar o parte din dovada clară a independenţei percepţiilor bebeluşului în uterul mamei cât şi a potenţialului de exprimare ca fiinţă independentă.

                Găsim indicii ale unor experienţe similare în descrierile Alessandrei Piontelli (2002) ale continuumului de paternuri de reacţii prenatale ale gemenilor (observate prin ultrasunete), în comparaţie cu o lungă perioadă de timp după naştere.

A treia şedinţă de separare (săptămâna 36 de sarcină) Barbara îi împărtăşeşte bebeluşului amintirile ei

Barbara menţionează decizia conştientă pe care a luat-o în favoarea bebeluşului când a aflat că este însărcinată. De la început s-a simţit obosită şi a ştiut, “acum va trebui să am energie pentru două persoane”. A suferit de greţuri frecvente şi severe încă din perioada timpurie a sarcinii, s-a simţit slăbită şi epuizată. A depus un efort enorm vrând să gestioneze totul şi a continuat să predea cu regularitate la şcoală. Deşi obstericianul a prevenit-o şi a vrut să-i dea concediu medical, Barbara a fost hotărâtă să continue munca cu orice preţ până când a fost internată în spital cu pielonefrită acută. Din cauza antibioticelor, la care a avut o reacţie alergică severă, durerile şi crampele s-au înrăutăţit. A avut impresia că doctorii au abandonat-o. A crezut că se apropie sfârşitul şi că va muri. S-a temut foarte tare că o va pierde pe Desiree sau îşi va pierde viaţa. Dar Desiree i-a aratat ce este important în acel moment şi că poate să supravieţuiască. Înainte de a rămâne însărcinată, Barbara abia aştepta să aibă o sarcină minunată şi să poarte haine de gravidă. Dar până la sfârşitul sarcinii cel mai important pentru ea era ca Desiree să fie sănătoasă. Barbara ar fi vrut să ştie de ce o durea întotdeauna atât de tare partea dreaptă a pântecelui. Asta s-a întâmplat de asemenea în timpul descrierii ei. Şi-a dat seama dintr-o dată că Desiree nu i-a reprosat niciodata comportamentul ei.

Comentariu: În prezentarea Barbarei aspectele întunecoase ale sarcinii sunt clar subliniate în timp ce aspectele constructive ale sprijinului oferit de Atasamentul Prenatal (AP) şi ale lui David nu par a fi importante. Problema lipsei de stimă de sine a Barbarei, dispoziţia ei depresivă bazală şi lipsa unei conexiuni interne cu bebeluşul rămân laitmotivul descrierii ei.

A patra şedinţă de sepaare (săptămâna 36 de sarcină) Amintirile lui Desiree din sarcină

Descrierea lui Desiree a început cu un mic punct care s-a fixat în partea din dreapta-jos a uterului. A avut nevoie de multă forţă pentru a se ataşa pentru că uterul era alunecos ca o pojghiţă de gheaţă. Desiree era o forţă în mişcare, trebuia să irosească o mulţime de energie şi a trebuit aproape “să se capseze de peretele uterului”. Acest punct a emanat energie asemenea unei mingii de foc, razele lui aveau forma unei lame de coasă. Uterul a fost o cavitate neagră şi nu prea primitoare pentru o lungă perioadă de timp.  Desiree însăşi era singura lumină. Cu toate acestea , s-a dezvoltat şi a prins plăcere în a pluti fără greutate în acest spaţiu. Nu a făcut legătura între starea de greaţă a Barbarei şi ea, era doar deranjant. Cam prin prejma celei de-a patra luni a devenit dificil, cât timp Barbara a primit antibiotice, Desiree a incercat sa sugrume cordonul omblical şi nu putea să oprească nimic pentru ea însăşi. A stat ghemuită în colţ şi nu era sigură dacă a făcut alegerea potrivită de părinţi şi s-a îndoit că există suficientă siguranţă şi putere pentru ea în viaţa de afară. Aici a fost punctul în care şi-a pierdut paradisul. Situaţia a înspăimântat-o pe Desiree. Într-un final  totuşi a decis să-şi continue călătoria vieţii cu un spirit luptător. Ataşamentul Prenatal (AP) a început după criza din spital. Multe imagini din Ataşamentul Prenatal (AP) au început să iasă la suprafaţă şi Desiree a început să capete puteri. Desiree s-arelaxat din nou, nu îi mai era frică. A început să capete suficient de multă hrană. Dar ar fi preferat să fie mai mult îngrijită, îi era dor să fie mângâiată. Îi plăcea când Barbara o atingea.  La sfârşit ajunsese să fie foarte curioasă despre lumea de afară şi nerăbdătoare să se nască.

Comentariu: Povestirea lui Desiree este uimitor de relaxată şi puternică. Elementul constructiv este puternic subliniat şi arată energia individuală a copilului şi voinţa lui de a trăi în ciuda tuturor dificultăţilor şi obstacolelor. Lupta pentru viaţă a lui Desiree se pare că a fost somatizată în partea dureroasă a uterului Barbarei. Desiree a reuşit să-şi depăşească îndoielile cu privire la alegerea greşită a părinţilor.

Ultimele şedinţe şi ultimele patru săptămâni de sarcină au fost surprinzător de lipsite de complicaţii şi Barbara şi Desiree au devenit din ce în ce mai apropiate. Barbara şi-a îmbunătăţit abilităţile de a îi oferi mângâiere lui Desiree şi de a se juca cu ea. Lui Desiree i-a făcut plăcere şi a părut foarte relaxată. La final, Barbara a reuşit chiar să se simtă confortabil cu sarcina şi a acceptat o mai mare apropiere faţă de Desiree. În ultimele şedinţe s-a descris ca bucurându-se de sarcină, dar regreta că această fază era atât de scurtă.

La final, Barbara a intrat în situaţia naşterii cu încredere şi cu puţine temeri. A afirmat că a fost surprinsă de intensitatea durerii din timpul naşterii şi că nu i s-a părut uşor să rămână în contact cu Desiree, dar a insistat să nască fără analgezice în ciuda durerilor severe. Naşterea a durat 24 de ore şi a fost extenuantă pentru ea. Dar asta nu înseamnă că nu a gestionat-o cu bine. Se pare că nu a fost nevoie de prea multe intervenţii din partea obstetricienilor, care s-au arătat foarte încântaţi de rolul Barbarei în naştere.

Desiree s-a născut vaginal la 40 de săptămâni de sarcină. A cântărit 3100 g, a avut 53cm în lungime şi a fost sănătoasă şi voioasă. Desiree a fost un copil cu precădere alert care a observat lumea cu interes şi a recunoscut vocile pe care le-a auzit în trecut. Desiree a avut de la bun început o relaţie foarte apropiată şi frumoasă cu ambii părinţi, cu o preferinţă marcantă pentru tatăl ei faţă de care s-a simţit mai apropiată ca şi personalitate. Desiree a privit lumea grav, aproape critic şi întrebător. Faţa ei se asemăna mai mult cu cea a unui adult decât cu cea a unui copil dar era evident împăcată cu ea însăşi.

Concluzii

Această relatare ne ajută să obţinem informaţii despre detalii intime ale dezvoltării relaţiei prenatale dintre mamă şi copil. De asemenea ne permite să experimentăm prin metoda Ataşamentului Prenatal (AP) cum experienţele nerezolvate de violenţă, care datează cu trei sau patru generaţii în urmă, pot avea influenţe asupra unei sarcini prezente.

Experienţa pozitivă de bază în acest Ataşament Prenatal (AP) este că Barbara a fost în sfârşit capabilă să dezvolte o relaţie bazată pe încredere cu copilul ei şi cu mine, David a avut un rol semnificativ de protector.  Prin Atasamentul Prenatal (AP) dintre mamă şi fetus a fost posibil să schimbăm în bine evoluţia unei sarcini, care de mai multe ori în circumstanţe normale ar fi putut să se termine printr-un avort spontan sau printr-o naştere prematură.

În sfârşit, doresc să subliniez şi altceva ce poate fi luat în considerare: am aflat că acest bebeluş are propria lui percepţie, propria lui personalitate şi propria lui voinţă de care trebuie să ţinem cont. La un moment dat a avut dubii despre corectitudinea alegerii părinţilor lui şi dacă familia va fi suficient de puternică să o sprijine. Dar, după ce pielonefrita infecţioasă a fost depăşită, bebeluşul a decis să lupte pentru existenţa lui şi, cu un sprijin considerabil, a reuşit.

Exact acest mod de a privi sarcina şi naşterea ar putea uşura tinerele mame, cât şi obstetricienii îngrijoraţi, de responsabilitatea excesivă a progresului sarcinii cât şi a naşterii. Toţi ar trebui să fim pregătiţi serios pentru a accepta faptul că bebeluşul este un fetus competent şi să-l includem în ghidarea naşterii. Carisma şi vivacitatea puternică pe care adeseori o observăm pe chipul femeilor însărcinate (şi al taţilor, de asemenea) îşi au rădăcinile în darul spiritual reprezentat de bebeluşul din pântece. Atât timp cât mama şi bebeluşul au format o echipă bună prin Ataşamentul Prenatal (AP), putem spune că aceasta este o perspectivă încurajatare asupra viitorului naşterii.

Bibliografie:

1. Emerson, W. (1996/2000). Collected works I and II: The treatment of birth trauma in infants and children and pre- and perinatal regression therapy. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
2. Emerson, W. (1997) Birth trauma: The psychological effects of obstetrical interventions. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
3. Emerson, W. (1999). Shock a universal malady. Prenatal and perinatal origins of suffering. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.
4. Grof, S. (1985). Beyond the brain: Birth, death, and transcendence in psychotherapy. Albany. NY. State University of New York Press.
5. Hüther, G. (2005). Pränatale Einflüsse auf die Hirnentwicklung (Prenatal influences on brain development). In: Krens, I.& Krens, H. (Hrsg) Grundlagen einer vorgeburtlichen Psychologie (Basics of Prenatal Psychology) Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht.
6. Piontelli, A. (2002). Twins: From fetus to child. London: Routledge.
7. Raffai, J. (1995), The psychoanalysis of somatic sensations. The prenatal roots of schizophrenia. International Journal of Prenatal and Prenatal Psychology and Medicine, 7(1), 39-42.
8. Raffai, J. (1997) Mother-child bonding analysis in the prenatal realm. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 9(4), 407-415.
9. Raffai, J. (1998a). Towards a new psychotherapeutic approach of schizophrenia. Presented at the WPA Symposium, Washington D.C.

10.  Raffai, J. (1998b). Mother-baby bonding analysis: The strange events of a queer world. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 10(2), 163-173.

11.  Raffai, J. & Hidas, G. (2006). Nabelschnur der Seele (The Soul’s Umbilical Cord). Giessen, Germany: Psychosozial-Verlag.

12.  Raffai, J. (2009). Die Tiefendimensionen der Schwangerschaft im Spiegel der Bindungsanalyse (Deeper dimensions of pregnancy in the mirror of Prenatal Bonding BA). In: Blazy, H (Hrsg) Wie wenn man eine innere Stimme hört (As if you hear an inner voice) pp. 41-50. Heidelberg , Germany: Matthes Verlag.

13.  Schroth, G. (2009). Bindungsanalyse nach Raffai und Hidas. Eine einführung (Prenatal Bonding (BA) by Raffai and Hidas: An introduction). International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine 21(3-4), 343-347.

 Relatarea Cristinei:

Am născut aşa cum mi-am dorit: frumos, uşor şi repede. Şi m-am convins din nou că atunci când îmi doresc ceva foarte mult, reuşesc în cele din urmă să realizez.

Povestea naşterii lui Eric începe luni, 27.06. la ora 7.00, când, conform înţelegerii cu medicul, eram cu bagajul la maternitate pentru consult şi eventual declanşare (aveam deja 40 săptămâni şi 3 zile şi stabilisem împreună cu medicul să nu depăşim 41 săptămâni). Când medicul mi-a spus: “Dacă doriţi, putem declanşa azi!” l-am rugat să mai aşteptăm două zile, poate se decide bebe să vină singur, fără să-l deranjăm noi. A fost de acord, aşa că am plecat acasă. Soţul s-a dus la serviciu, iar eu m-am culcat. Apoi am vorbit vreo 3 ore la telefon cu o prietenă însărcinată, am mâncat, am fost în vizită la mama, toate astea în timp ce eram în travaliu (bineînţeles că habar nu aveam de asta, eram convinsă că mă doare spatele pentru că nu stau bine pe fotoliu ). Abia pe la ora 14.00 mi s-a părut că aş avea contracţii, moment în care am început să le cronometrez şi să îmi iau foile de la cursul Lamaze pentru a mă orienta mai bine. Am început să respir cum ne-a învăţat Irina, am încercat diverse poziţii de relaxare şi l-am liniştit pe Andrei, spunându-i că nu trebuie să vină acasă imediat, că încă n-am o oră de contracţii 511 şi că încă nu s-a rupt apa. La 16.35 s-a rupt însă şi apa, moment în care am decis că nu are rost să vină acasă să mă ducă el la spital, ci voi veni cu un vecin cu maşina, iar el să meargă direct la spital şi să anunţe medicul că ajung şi eu. Am sunat-o pe mama şi am rugat-o ca după ce mănâncă să vină pe la mine, că trebuie să mergem la maternitate. Săraca, după 3 minute, speriată toată, era la mine şi se agita încercând să mă liniştească pe mine . După încă 3 duşuri m-am îmbrăcat şi am plecat spre maternitate.

Când am ajuns, Andrei deja vorbise cu medicul şi-l anunţase că vin. Am intrat la camera de gardă şi i-am rugat pe cei de acolo să-mi facă internarea şi să-l cheme pe medic, pentru că sunt în travaliu   Medicul de gardă m-a consultat cu pâlnia  (ecograful de la camera de gardă tot nu funcţiona), l-a chemat pe medicul meu, iar asistenta mi-a făcut internarea. După consult, medicul mi-a spus că am dilataţie 3 şi că undeva între zece şi miezul nopţii voi naşte. Drept urmare am mers la sala de travaliu, unde nu era decât o gravidă la tratament, singura care urma să nască fiind eu. Asistenta m-a anunţat că îmi va face o injecţie cu calciu şi cum mă voi simţi, apoi mi-a pus perfuzia cu antibiotic (necesar datorită infecţiei cu streptoccoc beta hemolitic).

Contracţiile erau din ce în ce mai puternice, iar timpul trecea destul de repede; între două contracţii îi mai trimiteam un SMS lui Andrei pentru a-l ţine la curent cu frecvenţa lor şi mai vorbeam cu medicii de gardă, care mă tot întrebau diverse lucruri. Am mers de câteva ori la toaletă, prima dată când am vrut să merg m-au întrebat toţi într-un glas ce vreau să fac . În timpul travaliului am putut să stau în ce poziţie am vrut, monitorizarea fetală fiind intermitentă nu m-a obligat nimeni să stau întinsă pe spate. Când contracţiile au devenit din ce în ce mai puternice, o auzeam ca prin ceaţă pe asistentă spunând că am contracţii bune, apoi venea cineva şi îl monitoriza pe bebe.

La prima contracţie foarte puternică asistenta a venit într-o clipă la mine, cu o mână mă consulta pe mine, cu una îl monitoriza pe bebe şi numai ce o aud spunând: “Gata, naşti, până la următoarea contracţie trebuie să ajungem pe masă, că altfel nu mai reuşim”. M-am dat jos din pat şi asistenta m-a ajutat să urc pe masa de naştere. Nu ştiu când şi de unde a apărut medicul, pentru că în timp ce eu mă aşezam pe masă, el îşi punea mănuşile. S-a uitat la mine şi mi-a spus: “Împingi de două ori şi gata!” M-am uitat puţin neîncrezătoare la el, dar pentru că ştiam că nu este genul care să mă amăgească, l-am crezut. Prima contracţie pe masă am pierdut-o, pentru că, deşi o auzeam foarte bine pe asistentă cum îmi spune să îmi ţin respiraţia şi să împing, nu reuşeam să coordonez cele două operaţii. În pauză mi-a mai explicat o dată, iar la următoarea contracţie m-am concentrat şi am împins. De două ori. Şi am simţit un val imens de căldură, apoi l-am auzit pe medic strigându-mă şi spunându-mi să mă uit la el. Şi atunci am văzut cum iese capul lui bebe, am simţit cum îl răsuceşte, au ieşit şi umerii, iar în final am văzut că e băiat! Era 19.45, la o oră şi 15 minute de la internare. Trebuie să precizez că, deşi am fost la toate ecografiile, nu am vrut să ştiu sexul bebeluşului. Tot timpul mi-am imaginat că medicul mi-l va pune în braţe şi îmi va spune ce este. Aspectul acesta nu am mai avut timp să-l discut cu medicul, dar modul în care am aflat sexul copilului nostru a fost de o mie de ori mai frumos decât ceea ce îmi imaginasem eu. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare medicului meu, care cumva a ştiut cum să facă să fie foarte special momentul.

A urmat recoltarea de celule stem şi eliminarea placentei, destul de rapid. Între timp, asistenta de la neonatologie l-a preluat pe bebe şi l-a înfăşat apoi mi l-a arătat/pus pe burtă. L-am pupat şi am reuşit să-i văd unghiile foarte mari Apoi a fost luat şi măsurat, cântărit şi ce i-or mai fi făcut, îl vedeam la capul meu, l-am auzit plângând apoi l-am mai primit o dată, de data asta mai mult, pe burtică. După ce l-au luat pe bebe din sală, am primit şi hârtia cu “datele tehnice”: 3480g, 53 cm si bineinteles, nota 10 !

L-am văzut apoi pe medic pregătind aţa şi acul de cusut şi am întrebat-o pe asistentă dacă mi s-a făcut epiziotomie. Mi-a spus că da, dar că este foarte mică şi că nu se va cunoaşte. Mi-am dat seama că nu simţisem nimic când m-a tăiat, îmi imaginasem că voi simţi şi că va durea foarte tare. Ce-a urmat apoi, partea în care am fost cusută, a fost partea amuzantă din naştere: eu povesteam cum Andrei mă plimbase duminica toată ziua, doar-doar se va declanşa travaliul, cum făcusem dulceaţă de zmeură şi la unu noaptea căutam filmuleţe pe internet, despre cum se asamblează pompa de sân, pe care o sterilizasem şi nu mai ştiam s-o asamblez la loc, iar medicul şi asistenta povesteau tot felul de chestii amuzante, de parcă eram la o şuetă .

După ce a terminat de cusut, medicul m-a felicitat pentru bebe şi pentru curaj, iar asistenta m-a dus din nou în sala de travaliu, unde am stat de la 20.20 până la 22.00, m-am masat pe burtă, am vorbit la telefon şi am trimis mesaje . La 22.00, înainte de a mă duce la salon, au urcat Andrei, mama şi soacra şi l-au vazut şi ei pe bebe (şi pe mine ). Mă simţeam foarte bine, am fost condusă în salon şi apoi am mâncat un şniţel.

La ora 00.00, am mers la alăptat, asistenta de la salon a fost tare drăguţă şi a trimis o infirmieră cu un scaun să mă ducă până la bebe, să nu cumva să cad cu copilul în braţe. Eram atât de nerăbdătoare să-l văd din nou pe bebe, încât aş fi mers şi târâş (ceea ce nu era totuşi cazul, pentru că mă simţeam foarte bine). L-am văzut de cum am intrat, era în primul pătuţ şi dormea. Frumos (că doar era al nostru) şi lung. Asistenta mi-a spus că nu am cum să-l alăptez, că abia am născut şi că acum doar ne iubim. Am zis ok, dar când l-am văzut cât de tare îşi sugea buzele şi apoi degetul meu, am rugat-o să mi-l dea să-l ţin măcar la sân. Mi l-a dat şi m-a întrebat dacă mi-am spălat sânul. Cum plecasem din cameră în viteză, n-am apucat şi sincer am şi uitat de treaba asta. Aşa că ne-am mulţumit să ne privim în ochi şi să-l ţin strâns în braţe.

Până la 3 dimineaţa n-am putut să adorm, îmi revenea în minte naşterea şi nu-mi venea să cred cât de frumos şi repede se întâmplase. La 5.30 eram deja în picioare, la 5.45 îl ţineam pe pitic din nou în braţe. De supt a început să sugă aşa cum trebuie de a doua zi, după ce am pus mamelonul de silicon, la sugestia uneia dintre asistente. Că tot am ajuns la capitolul asistente, trebuie spus că cele de la bebeluşi erau super ok: explicau cu calm cum să ţii copilul la sân, treceau pe la fiecare în parte să vadă dacă suge bebe şi căutau tot felul de soluţii pentru a-i face şi pe cei mai leneşi dintre bebeluşi să mănânce la sân. Şi ne-au recomandat ca atunci când ajungem acasă, să dăm copilului să mănânce de câte ori cere, şi nu la ore fixe aşa cum se proceda în maternitate!

Am plecat din maternitate joi, după ce piticul a făcut şi o cură de ultraviolete, că tot era urât afară. De când am ajuns acasă, bebe a refuzat mamelonul de silicon şi a început să sugă frumos, direct de la sân, şi aşa se întamplă şi acum. Ne-a testat rezistenţa la nesomn în prima seară, pentru a vedea cum ne comportăm. Se pare că am trecut cu bine testul, având în vedere că în nopţile urmatoare a dormit frumos şi neîntrerupt câte 3 ore.

Ne-am pregătit pentru naştere ca pentru un examen greu: am citit foarte mult, am mers la cursuri despre naştere şi întâlniri despre alăptare şi am ştiut mereu ce ne aşteaptă, am acceptat de la început că va fi dureros şi că s-ar putea să dureze foarte mult, ne-am pregătit sufleteşte pentru ce putea fi mai rău şi am avut şansa să fie foarte bine. Singurul lucru care a lipsit a fost stresul. Am ştiut cumva, în adâncul sufletului, că va fi bine. Am aplicat în timpul travaliului tipul de respiraţie învăţat la curs şi asta m-a ajutat foarte mult: ştiam că dacă număr până la 60, contracţia trece şi urmează o pauză, pe care o aşteptam mereu cu nerăbdare, ca să mă pot odihni puţin.

Mi-ar fi plăcut să fie cineva cu mine (Andrei, Irina sau Claudia), un masaj la spate mi-ar fi prins tare bine în momentele acelea, dar cum condiţiile din maternitate nu permiteau accesul unui însoţitor, mi-am masat singură spatele, mi-am căutat poziţiile cele mai relaxante şi m-am chinuit să-mi amintesc când se folosea respiraţia hi-hi-huu .

Citisem în timpul sarcinii că efortul depus în timpul travaliului este comparabil cu o ascensiune la 2000m. Dar având în vedere că de fiecare dată când am urcat la peste 2500 m, aveam şi greutate în spate şi durata depăşea lejer 10 ore, travaliul a fost cu mult mai rapid şi uşor .

Cristina

 Relatarea lui Andrei:

Sunt tată!

Sincer să fiu, nu mi-am dorit niciodata să fiu tată. A fost ultimul lucru din lista mea de obiective şi ţeluri în viaţă. Asta după o experienţă când aveam vreo 10-11 ani şi am fost nevoit să stau o perioadă de un an la bunici, împreună cu o pereche de gemeni, verii mei primari. Urlau ca din gură de şarpe şi asta m-a marcat. Tot atunci cred că am căpătat şi darul de a speria copiii. Mă uitam la ei şi ori plângeau, ori tăceau mâlc. De un an şi ceva încoace, acest dar a început să dispară, uşor, uşor. A fost un semn căruia nu i-am dat nici o atenţie.

Un copil a fost visul Cristinei. Având în vedere faptul că ne-am înţeles mereu aproape perfect, am căzut de comun acord să facem unul când vom avea o casă, un locşor al nostru. Anul trecut am reuşit, după multe greutăţi, să ne mutăm la noi acasă, asta se întampla în toamna anului trecut. Cu puţin înainte am renunţat la mijloacele de contracepţie, deşi pastilele dispăruseră din meniu de mai multa vreme. Eram sigur că nu se va întampla nimic pentru cel puţin un an, ştiind cam cât se chinuiau alte cupluri.

Stând ca omul harnic si liniştit, mă uitam într-o seară pe un pliant cu diverse plante, pomi fructiferi şi flori pentru grădini. Îmi făceam în gând un calcul cam cât m-ar costa viţa de vie şi îmi alegeam soiurile, pe care aveam de gând să le plantez în primăvara anului următor. Apare Cristina, se asează la masă şi îmi spune că e gravidă şi că o să fiu tătic. Primul gând? S-a dus naibii viţa mea de vie! Primul lucru spus? Felicitări Sufleţel, să fie într-un ceas bun! Apoi pupicii de rigoare, care nu trebuie să lipsească. Al doilea lucru spus, după o perioadă de cugetare, de fapt cred că era un leşin mental, a fost primul lucru gândit. Cristina a început să râdă şi să mă liniştească, că o să luăm şi viţa de vie. Aşa am aflat că voi fi tată şi asta a fost reacţia mea.

Am simţit că e băiat de când mi-a spus şi cam toată sarcina i-am spus fătului Eric. Aveam numele ăsta în cap din liceu, în cazul în care mă hotăram să fac un copil. Cristina nu vroia să ştie sexul bebeluşului şi iniţial nici eu, dar acum mă rodea să văd dacă am avut dreptate cu sentimentul din acea seară în care primisem vestea. La ecografia morfo-nu-ştiu-cum de la 5 luni, am aflat că am avut dreptate. Era băiat. Am ieşit de acolo cu gura până la urechi, deşi nu ştiam de ce. Nu ştiu nici acum. Doar că îmi venea să râd încontinuu. Cristina se uita mirată la mine.

Au urmat încă 5 luni de chin – pentru ceilalţi. – Da’ ce e? Băiat sau fată? – Nu ştim, adică eu ştiu, dar Cristina nu, aşa că nu vă pot spune nici vouă. – Dar sunt mama/soacra/prietenul/viitorul naş bla, bla, etc. Am reuşit să păstrez tăcerea, spunându-i unui singur prieten sexul copilul. Restul au mers pe ghicite. Timpul a trecut rapid, mult mai rapid decât mă aşteptam. La un moment dat, Cristina a venit la mine cu ideea să facem nişte cursuri de puericultură.

-Unde şi cât costă? a fost întrebarea mea.

-La spitalul X şi costă 10 lei diploma.

-Diploma?

-Diploma de absolvire a cursului, cu ea primeşti încă 10 zile de concediu plătite pentru îngrijirea copilului.

Am fost la curs, doar de 2 ori, în prima zi am primit si diploma. A doua oara am dormit jumătate de curs şi a doua jumătate am râs cu lacrimi de perlele scoase de asistenta care ţinea cursul respectiv. Şi am rămas uimit de faptul că trăim încă în evul mediu din punct de vedere al naşterii şi al participării tăticilor la ea, ca sprijin moral şi nu numai pentru viitoarele mămici. Mă vedeam deja stând la uşa de lemn a dormitorului, cu o scufie pe cap şi un opaiţ în mână, atent să aud un plânset, ca să ştiu că s-a născut copilul. Partea cretină a situaţiei este că nu doar pesonalul calificat al spitalului respectiv este înapoiat ca şi gândire şi concepţii, ci şi multe dintre viitoarele mămici. Spun acest lucru din discuţiile purtate cu ele. Prietene de familie sau una chiar de la cursul de la spital.

-Nu vrei să mergem la cursul de la Lamaze? mă întreba într-o zi Cristina.

-Tot moca?

-Nu, costă. După ce mi-a spus preţul şi mi-am revenit un pic, am întrebat pentru ce, diplomă am (zilele libere asigurate), timp de pierdut n-am (câine, serviciu, grădină, bucătarie).

-Păi să învăţăm ceva, nu e ca la primul curs, o să vezi. Dacă nu-ţi place întâia oară, mă duc doar eu.

Am mers şi am rămas plăcut surprins de dinamica şi interacţiunea de la Lamaze. Şi de faptul că erau vreo 14-16 cursanţi pe grupă, nu 60-80 că la spital. Se putea dialoga, primeai răspunsuri coerente şi bine explicate la întrebările pe care le puneai.

Ok, am primit diploma şi de acolo. Timpul se scurgea şi mai repede. A venit luna iunie. Începusem să mă rog de bebe să nu se nască în Gemeni, ci în Rac. Nu-mi plac Gemenii. Acum, când scriu rândurile astea, îmi dau seama şi de ce. Dacă aţi citit de la început cu atenţie, o să vă daţi seama şi voi. Pe 27 iunie urma să mergem la spital, pentru consult şi eventual declanşare şi internare. Bagajul era făcut de mult, o ultima verificare, instruire a componentei lui.

-Mai ştii unde e reţeta de ceai pentru lactaţie?

-Daaa. Şi alte întrebări capcană de genul ăsta. Pe moment oricum nu mai ştiam nimic. După hrănirea lui Ursu (primul nostru copil) ne-am îndreptat frumos spre staţia de autobuz. În faţă porţii mai facem 2-3 fotografii, să vadă şi pruncul ce făceau părinţii pe la 6 dimineaţa (la 7 eram aşteptaţi la spital). De la consult, a ieşit veselă Cristina:

-Putem să mai aşteptăm până joi, să speraă că are de gând bebe să vină mai repede.

După lăsarea nevestei acasă, m-am dus la job. Vorbisem iniţial să plătesc facturile curente şi creditele după-amiaza şi având destulă treabă, ştiind că vrea să şi doarmă, n-am mai sunat. Abia pe la 15, când am plecat de la muncă am sunat să văd ce face.

-Am contracţii, dar încă nu s-a rupt apa.

-Vrei să vin acasă sau mă duc să plătesc dările?

-Du-te şi plăteşte facturile, mai avem timp destul.

Întreaga operaţiune (transport, plătit, plimbat pe la bănci, ghişee şi operatori de telefonie mobilă) a durat cam 1 ½ ore. Un tip de la o bancă o cunoştea pe Cristina, că se ducea mereu acolo să plătească.

-Ce face doamna, a născut?

-Nope, acum e în travaliu.

-Păi atunci să mă grăbesc.

-Aaa, nu-i nevoie, abia s-a declanşat, am timp.

Când am terminat, sun acasă să văd ce se intamplă.

-Sufleţel, s-a rupt apa, contracţiile sunt de 5-1-1, ia un taxi şi vino să mă iei de acasă să mergem la spital.

Aţi încercat să găsiţi un taxi pe Ştefan cel Mare la ora aia? Eu unul n-am reuşit. Sun înapoi şi îi sugerez să apeleze la un vecin, care întâmplător era acasă. Bun. Eu mă îndrept direct spre spital să îi spun medicului că gravida Dumitru e pe drum, cu apa ruptă, contracţiile 5-1-1 şi eventual să îi spun cine sunt şi eu. Şi tot repetam în gând litania asta. Ajung la spital, dau şi de medic şi îi spun pe nerăsuflate poezia. Se uită la mine şi îmi spune:

-Ok, liniştiţi-vă!

- Dar sunt liniştit!

Sau nu eram. Sau era doar din cauza recitării. Sau naiba ştie. Nu mai contează.

Ştiam că mă aşteaptă o perioadă de stat şi aşteptat la camera de gardă. Evul mediu. N-aveam opaiţ să-mi lumineze gândurile. Dar a venit Cristina cu vecinul. Şi cu soacră-mea. Barbaţii adevăraţi ştiu de ce mă rugam de nevastă-mea să o trimită acasă cu vecinul. Şi femeile ştiu de ce ea nu a făcut-o. Oricum, mă pot lăuda singur că am ştiut cu exactitate unde erau papucii şi halatul (Cât e halatul?) în bagaj. Când am auzit medicul spunând că va naşte între 22 şi 00 noaptea mi s-au înmuiat genunchii. Atâta hal de aşteptare. Ceasul abia era 18 şi ceva. Timpul s-a scurs greu. Am băut 2 cafele, am fumat jumătate de pachet de ţigări. Şi primesc apoi un telefon de la Cristina că a născut un băieţel şi că pe la 22 puteam urca sa îl vad!

Un gest foarte frumos din partea personalului din spital este că n-au venit să mă anunţe că am şi eu un fiu. Să mă cheme atunci să îl văd şi eu. Măcar atât. Nuuu, de ce, tăticul ce treaba are în toată afacerea asta? Nu mai comentez că n-are sens. Seara am urcat să îl văd, cu soacră-mea şi maică-mea, pe ea am chemat-o mai târziu că n-avea sens să mă terorizeze şi ea. L-am văzut şi gata. Nicio reacţie, nicio emoţie. I-am făcut 4 poze, am lăsat creme, scutece şi ce mai vroia asistenta de la mine şi m-am grăbit să o văd pe Cristina, care radia de fericire, pentru că i se împlinise visul legat de naştere: naturală, fără epidurală şi cu surpriza sexului copilului. Un coleg îmi tot spunea cum îi tremurau lui genunchii când şi-a văzut prima dată copilul. Oi fi eu nesimţit? Timpul iar s-a scurs repede şi am preferat să merg să o văd doar pe Cristina, să îi duc mâncare, ceai şi ce mai avea nevoie. Nu de alta, dar copilul urma să îl văd acasă destul şi-mi sugeau destul buzunarele portarii, nu mai aveam nevoie să alăptez şi asistentele de la Neonatologie. EEEE şi a urmat ziua cea mare, când a venit Eric acasă. Întâi i-am făcut cunoştinţă cu o serie de vecini şi cu bunicul, apoi cu fratele lui mai mare, Ursu. Adică Eric dormea liniştit în landou şi ceilalţi menţionaţi vorbeau cu multe diminutive, respectiv se gudurau (Ursu, nu vreun vecin ). Şi când am intrat cu el în casă şi a scos primele scâncete când mă uitam la el, au apărut şi lacrimile în ochii mei şi s-au înmuiat genunchii. Şi treaba asta a durat câteva zile bune. De ce? Habar n-am. Probabil de fericire, emoţie, frica de necunoscut, iubire, aveam ceva în ochi, etc. Dar e ceva normal, am mai vorbit cu tătici şi mi-au spus acelaşi lucru.

O încheiere? Timpul se scurge prea repede câteodată. Iar acum începe testul adevărat. Ce am învăţat la curs ne-a fost de folos, deşi pe moment nu îţi aduci aminte nimic. Nici acum nu prea ştim cum să îl ţinem bine când îl spălăm. Mai intră cu capul în apă, dar nu se supără, ne înţelege. Avem emoţii, dar nu suntem stresaţi. Sper să reuşim cu brio, să continuăm cu acel 10 primit la naştere şi mai departe!

Salut sunt Vlad, tatăl lui Mihnea Andrei.

Cap 1. Viaţa lui în Burtică

Eu, ca un tată modern ce credeam că sunt, înainte de a începe cursul Lamaze, trăiam cu impresia ca voi merge în ziua sau noaptea naşterii şi voi bea cu baieţii până vom cădea pe jos. Din două motive: 1) Nu mă prea pricep la secvenţe sângeroase (ultima mea experienţă într-un spital: am leşinat ca un om curajos ce sunt). 2) Aşa se purta pe vremea lui taică-meu.

După parcurgerea cursului, am înţeles cât de important este pentru mămică şi pentru copilul meu prezenţa tatălui în acele momente. Şi am început din ce în ce mai tare să-mi doresc să fiu acolo cu ei. După cele discutate la curs, era destul de greu să găsim un loc în care să pot participa şi eu la acel eveniment. Vezi sistemul de sănătate din România. Până la urma am găsit şi acel loc şi am aşteptat ca timpul să le rânduiască aşa cum trebuie.

Cap 2. Travaliul şi Naşterea

Ultimul control al medicului ginecolog nu ne-a expus momentul naşterii asa cum ne aşteptam noi. Eram într-o joi şi data naşterii din calcule “babeşti” era abia lunea viitoare. Dar medicul ne-a spus că, dat fiind faptul că atunci colul “nu era şters”, trebuia să mai mergem la un control în următoarea joi. Dar până joi, ce să vezi? Duminică ne făcusem program să mergem la un film de la 19:00. Pe la 17:30, poate şi din motivul că exista ocitocină din plin , s-a rupt apa. «Bun, asta înseamnă că nu mai mergem la film?» Oare cât de dus am putut să fiu să mă gândesc aşa? Oricum, s-au urmat paşii normali de telefoane către doctor, spital şi, nu în ultimul rând către moaşa/doula (Irina). Şi am plecat spre clinică. Între timp începuseră şi contracţiile. Le înregistram constant pentru a vedea evoluţia. Asta fară ca ea să-şi dea seama pentru a nu o stresa şi a nu-i stârni alte gânduri. După primul contact cu spitalul, şocul fiind destul de mare, s-au pierdut contracţiile şi au început primele negocieri. Procedurile spitaliceşti spun că dacă ţi s-a rupt apa trebuie să mergi deja în sala de naşteri. Ceea ce pe noi nu ne-a făcut să ne simţim aşa încrezători în ceea ce va urma. Şi atunci am obţinut să stăm în rezerva noastră. Din acest moment am vrut să înregistrez toate datele pentru că eu niciodată nu am ştiut la ce oră m-am născut şi cum a fost pe-atunci. Ataşez mai jos ce am trăit noi împreună atunci în timp real.

- 17:35 s-a rupt apa ( aspect incolor rozaliu)
- 17:40 au început contracţiile
- 18:40 am venit la spital
- 19:00 prima monitorizare a lui bebe (dilataţie 1 cm), inhibare din cauza aparaturii şi pierderea contracţiilor
- 20:00 cazare în rezervă, revenirea contracţiilor din 5 în 5 min cu 30-40 sec (am vorbit la telefon cu Irina să vină, să vină!!! Recomand antrenament înainte de travaliu la masaj, oricum viitoarele mame nu o să fie supărate. Abia aşteptam să vină Irina să mă ajute la masaj – Merci încă-o dată Irina!!!)
- 21:30 monitorizare puls bebe, contracţii de intensitate mare cu durata de până la 2 min
- 21:45 călduri în timpul contracţiei
- 22:15 dilataţie 2 cm cu indulgenţă
- 23:00 Ade doarme şi are contracţii în somn. Sper să nu-şi mai aducă aminte de ele, sunt la intervale mai lungi. A venit şi anestezista să vb cu Ade, dar i-am spus că momentan nu avem nevoie de ea.
- 23:10 moaşa de la clinică a venit în vizită dar Draga doarme
- 23:18 Ade încă doarme, contracţiile sunt mai intense după cum se arartă
- 23:55 monitorizare bebe
- 24:00 a venit Irina, Yupiii
- 01:15 dilataţie 6 cm
- 01:30 dilataţie 8 cm
- 02:25 neonatologul este aici( ultima luptă) BRAVO DRAGA ÎNCĂ UN PIC
- 02:35 A venit COMOARA NOASTRĂ, MIHNEA ANDREI ROŞCA METAXA. – şi după tăierea ombilicului am solicitat echipei de neonatologie să dea direct mamei copilul înainte de a-l măsura, cântări şi ce se mai face – acţiuni care- mi par aberante în acele momente de maximă emoţie!
- 02:50 Mihnea a plecat la neonatologie
- 02:50 rehab works started
- 03:15 rehab works finished (nu aş fi vrut să fiu în locul ei…)
- 03:38 familia reunită

Cam asta a fost povestea noastră şi cu siguranţă o vom mai repeta cel puţin încă o dată.

Vă mulţumesc,

Vlad

Povestea naşterii lui Mihnea

Mihnea-Andrei s-a născut pe 5 septembrie la 2h35. Nu voi uita niciodată noaptea aceea! A fost cel mai frumos moment la care am avut bucuria să particip (destul de activ, ce-i drept!). În realitate mă aşteptam la cu totul altceva, în ciuda explicaţiilor şi exemplelor fericite ale Irinei de la cursurile Lamaze. Mă aşteptam la o experienţă traumatizantă. De mică am fost programată să am aşteptările astea. Poveştile bunicii care a avut un travaliu de 3 zile şi 3 nopţi (!), filmele în care vezi femeile ţipând ca din gură de şarpe şi înjurându-şi barbaţii, etc. Doar mama a încercat să mă liniştească spunându-mi că nu moare nimeni dintr-o naştere şi că, oricum, uiţi imediat durerile. Lucru care nu mă prea liniştea, ce-i drept.

Eram acasă cu Vlad, pregătindu-ne să mergem la cinema. S-a rupt apa la ora 5 şi jumătate. Lucru ciudat, nu m-am panicat, încă mi se părea atât de departe momentul în care voi naşte. Vlad încă mă întreba ‘Dar mai mergem la film, nu?’. Însă au început contracţiile o dată la 5 minute, destul de uşoare, dar destul de ordonate în timp ca să mă facă să îmi pregătesc repede bagajul de maternitate.

Am ajuns la CMU pe la 8 şi, spre dezamăgirea mea, medicul de gardă mi-a spus că nu am dilataţie decât 1 cm. Eu vroiam să mă întorc acasă, însă mi s-a explicat că procedura în România este să rămâi în spital odată ajunsă cu apa ruptă, din varii motive pe care nu le mai ţin minte. Îmi amintesc însă disperarea care m-a cuprins, cred că mi-au dat şi lacrimile, când am auzit că, în plus, va trebui să merg direct în sala de travaliu. Deja vedeam în faţa ochilor perfuziile pentru augmentarea travaliului, focepsul şi alte instrumente de tortură. Am reuşit însă, cu ajutorul lui Vlad, să ne impunem măcar un pic şi să ne ocupăm rezerva, amânând momentul urcării în sala de travaliu.

Din rezervă nu mai ţin minte foarte multe. Doar monitorizările bătăilor inimii fătului din oră în oră (sau mai rar?), lucru destul de enervant. După ceva vreme, la următorul control, mi s-a spus ca dilataţia era ‘2 cm cu indulgenţă’. Dezamagiţi, ne-am întors în rezervă. Eu eram mai mult decât dezamagită, mă cuprinsese chiar un fel de delăsare. Nu mă încurajase nimeni din personalul medical că totul merge bine, şi parcă începeam să accept că, poate, lucrurile nu vor decurge atât de natural şi frumos cum planificasem eu. Aşa că, în loc să continui să mă mişc, cum ştiam că ar trebui, m-am lăsat ‘’pe o dungă’’ în pat şi am încercat să dorm. Între momentele de durere, câte un minut. Încercam totuşi să inspir şi să expir lung pe contracţii şi îmi vizualizam colul uterin care se dilata. Era o metodă bună. Îmi număram respiraţiile şi mă bucuram când se termina o contracţie şi puteam să aţipesc din nou. Ştiam că Vlad era acolo, în faţa mea, nu spunea nimic, dar cred că mă privea cu drag şi eu îi eram foarte recunoscătoare. Însă nu vorbeam nimic.

La un moment dat şi-a băgat capul pe uşă o doamnă, la care n-am catadicsit să mă uit, însă am auzit ce spunea. ‘Am auzit că aici e o curajoasă care nu are nevoie de mine!’, pe un ton puţin ironic. Vlad i-a mulţumit şi i-a spus calm că ne descurcăm deocamdată.Era anestezista.

Nu ştiu cum au trecut 4 ore. Mi se părea că trecuseră 15 minute. S-a făcut însa ora 12 şi a intrat pe uşă Irina. Cred ca m-am uitat la ea cu o faţă destul de suparată şi dezamagită, pentru că, în mintea mea, lucrurile mergeau prost: aveam contracţii şi nu mă dilatam. Irina mi-a zâmbit, a stins lumina (cum de nu ne gândiseram noi la asta!), a scos din geantă ‘artileria grea’ – adica nişte uleiuri de masaj. Vorbea în şoaptă cu Vlad, îmi făcea masaj la picior, era atât de liniştita încât m-a liniştit şi pe mine. Fără să îmi spună nimic. Ca o zână bună. Dintr-o dată situaţia era sub control. Mi-a sugerat să fac un duş, să mă ridic. Şi a fost foarte bine: la următorul control dilataţia era 6 cm!

Medicul meu a fost chemat şi mi s-a spus că trebuie să urcăm în sala de naşteri. Adică cu două etaje mai sus, pe care am ţinut să le urc pe jos (ce naiba, am alergat eu maratonul, nu o să pot urca 2 etaje?!). Şi, surpriză: sus dilataţia colului era deja de 8 cm. De ce nu or fi pus sala de naşteri cu încă două etaje mai sus??

Din acel moment am simţit că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Eram fericită, în ciuda contracţiilor care erau mai puternice ca înainte. Îl aveam pe Vlad lângă mine, de care mă sprijineam şi cu care dansam (dacă poţi numi dans bălăngăneala în doi pe care o făceam noi). El nu îmi spunea nimic, dar era langă mine, mă mângaia şi mă ţinea în braţele lui puternice, în care mă lăsam cu toata greutatea. Irina a scos alt instrument de artilerie grea: prosopul cu apa rece aplicat pe frunte! (aş da oricând toate aparatele şi instrumentele din sala aceea de travaliu pe prosopul ăla cu apă rece şi uleiul de masaj ale Irinei…). Peste ceva vreme, la una din contracţii, am simţit nevoia sa împing. Şi atunci m-am aşezat pe scaunul cu colac şi am început să împing controlat. Doamna doctor era lângă mine, cu calmul ei pentru care nu o să pot niciodată să îi mulţumesc îndeajuns, şi eu împingeam la ‘ordinul’ ei. Însă doar ce îmi spunea ea ajungea într-adevar la urechile mele. Mi se parea că tot ce e în jur dispăruse, sau, mai bine zis, că eu plecasem de acolo, că priveam scena de undeva din afară şi că mişcările şi sunetele pe care le făcea corpul meu nu mai erau controlate de mine. Năşteam, îmi era clar, dar parca corpul meu făcea asta singur, necontrolat. Şi, spre mirarea mea (de acolo, de altundeva de unde mi se părea că privesc toată scena), mi se părea că acest corp al meu se descurcă foarte bine! Eram într-o stare totală de abandon, nu mai simţeam durere, ci chiar placere la un moment dat, eliberare. Nu mai îmi era nici frică.

La final, doamna doctor m-a rugat să mă urc pe masă, ca să facă un control final. Fătul era coborât în vagin, simţisem şi eu asta. Masa nu era locul în care vroiam să nasc (nu aşa îmi imaginasem totul), însă, odată ajunsă acolo, nu am mai cerut să cobor. Îmi era bine, ştiam că se va termina în curând. Ştiam asta mai ales pentru că intraseră în cameră câteva persoane în plus, de la neonatologie. Nu mi-a plăcut că era atât de multă lume în jurul meu. Bineînţeles, am ieşit din starea de graţie în care eram şi am început să conştientizez totul. Păcat. Din fericire, nu a mai fost nevoie decât de câteva împingeri şi s-a terminat. Împingeri, dar şi relaxări de perineu, importante, pentru că doamna doctor avea, cum a zis chiar ea, ‘comandă de perineu intact’. Comandă onorată.

Şi, dintr-o dată, am văzut că doamna doctor îl ţinea în braţe. Pe copilul meu! Era copilul meu, pe care eu tocmai îl născusem! Nu îmi venea să cred. Abia în acel moment am conştientizat că eu într-adevăr am un copil, că sunt mama lui, că eu l-am născut şi că, într-adevăr, în cele 9 luni am crescut un copil în burtică, era adevărat! Am întins braţele spre el, să ating minunea, să mă asigur că nu visez. Vlad le-a spus doamnelor de la neonatologie să mi-l dea în braţe. Şi l-am primit. Nu am mai trăit niciodată o clipă mai intensă. Eram fericită. Eram fericiţi.

Poate că există într-adevăr, cum spune mama, nişte hormoni responsabili de uitare după travaliu şi naştere. Poate că nu mai ţin minte exact intensitatea contracţiilor. Nu aş mai şti să le descriu. Însă nu voi uita niciodată starea de absenţă, de detaşare, de la sfârşitul travaliului, şi nici fericirea care m-a cuprins când mi-am luat copilul în braţe. Eram, într-adevăr, pe altă lume.

Am mai trăit momente intense de satisfacţie, în care am fost mândră de mine, dar niciun finish de maraton reuşit şi nicio diplomă primită cu felicitări nu au reuşit să îmi aducă o bucurie la fel de mare.

Care ar fi concluzia mea? Cred că nu e nevoie de mare lucru ca să faci din experienţa naşterii ceea ce natura a planificat să fie de fapt. Doar de linişte, iubire şi încredere în cei câţiva oameni care sunt în jurul tău.

Adela

Am născut prima dată în noiembrie 2006 şi apoi pentru a doua oară în septembrie 2010.

A fost într-o zi de miercuri de ambele dăţi. Şi prima oară şi a doua am ajuns la spital la 7

dimineaţa, iar naşterea s-a petrecut după prânz. Acelaşi spital de stat din Bucureşti, acelaşi

medic, chiar şi – total întâmplător – aceeaşi moaşă. Asemănările se opresc aici.

La prima naştere aveam 26 de ani. Eram prima din gaşca de prietene care avea un copil şi

printre foarte puţinele, chiar şi până în ziua de astăzi, care a ales să nască natural. Nu ştiam

prea multe despre naştere. Vorbisem puţin cu mama, mai auzisem câte ceva pe ici pe colo, dar

în niciun caz nu mă loveam la tot pasul, ca acum, de bloguri pe care o mulţime de mămici îşi

prezentau experienţele şi nici de site-uri cu sfaturi felurite.

Sau poate nici nu am vrut neapărat să ştiu prea multe. M-am gândit doar că „ natural” este

felul în care nasc milioane de femei de atâta vreme şi deci nu trebuie să mă pregătesc cu

nimic. Natura va avea grijă de toate. Cezariana nu era pentru mine decât o operaţie şi, prin
urmare, nu mi-o doream.

Medicul ales face de ani de zile o echilibristică fantastică cu cazurile complicate atât de la

spital, cât şi de la cabinetul privat. Şi pentru că are un program atât de încărcat preferă,

desigur, naşterile programate, prima opţiune fiind cezariana. Am insistat totuşi, fără să ştiu

exact de ce, pentru naşterea naturală şi iată-mă foarte aproape de momentul zero. Am cerut

anestezia epidurală pentru că auzisem, desigur, că aşa nu doare. La cursurile pentru viitorii

părinţi văzusem chiar un filmuleţ cu o naştere cu anestezie, iar moaşa respectivă ne povestea

pe marginea imaginilor cum, din momentul în care anestezicul şi-a făcut efectul, durerile au

dispărut complet. Cine nu şi-ar dori aşa ceva?

Aceeaşi moaşă ne spusese că este mult mai bine ca medicul să facă o epiziotomie, pentru că
în cazul în care perineul se rupe în mod necontrolat efectele pot fi foarte urâte. Din nou, cine

să o contrazică? O femeie aflată în faţa primei sale naşteri în niciun caz.

Aşadar, planul meu de naştere suna în felul următor: naştere naturală, cu anestezie. Restul,

vedem la faţa locului. Iar la faţa locului… anestezia nu a atenuat deloc durerile, nici după

a treia doză, însă mi-a limitat cumva controlul asupra întregii zone. Degeaba ţipau la mine

cei din sală cum să respir, pentru că auzeam pentru prima dată lucrurile alea şi nu reuşeam

să mă concentrez suficient cât să le şi pun în aplicare. Iar epiziotomiei nu am avut cum să

mă opun pentru că am aflat de ea simţind-o. Copilul a ieşit ajutat de coatele în burtă ale

moaşelor şi asistentelor, dar şi de forcepsul medicului. Mijloacele naturii, cu alte cuvinte…

Planul meu de a mă descurca pe moment a eşuat pentru că natura avea, totuşi, nevoie de ceva
ajutor din partea mea.

Prima mea fetiţă a avut 3,5 kg. Mi-au arătat-o scurt şi am pupat-o „ din avion” , după care au

dus-o la salonul de nou-născuţi. Era ora 15, aveam să o mai văd la 12 noaptea. În tot acest

timp am zăcut în sala de naşteri, imobilizată de anestezicul care îşi făcuse în sfârşit efectul.

Întrebam fiecare asistentă şi infirmieră care venea pe la mine când pot merge să îmi văd
copilul şi unicul răspuns pe care îl primeam era „ după ce dormi” .

Tot restul şederii în spital l-am petrecut, de altfel, întrebându-mă ce face fetiţa mea. Sistemul

rooming-in nu se practica atunci în spital, aşa că îţi puteai vedea copilul cu program. Din

trei în trei ore, cu o pauză mai mare noaptea. În camera de alăptat puteai rămâne cel mult o

jumătate de oră, pe urmă trebuia să înapoiezi copilul printr-un fel de ghişeu, la salonul de

nou-născuţi. Nu-ţi rămânea decât să-ţi imaginezi ce se întâmpla de partea cealaltă.

De fiecare dată când îmi primeam fetiţa prin acel ghişeu era adormită şi înfăşată. N-am

auzit-o plângând decât acasă, acolo unde am şi reuşit să o alăptez pentru prima oară. Deşi

atunci când am întrebat dacă i s-a dat lapte praf mi s-a spus că în acel spital copiii nu primesc

aşa ceva, după patru ani aceeaşi întrebare a primit un răspuns extrem de precis: marca

folosită.

Tot după patru ani, am aflat că mare parte dintre regulile de care m-am lovit la naşterea

dintâi sunt, de fapt, orientative. Dacă ştii să ceri ferm anumite lucruri se va întâmpla cum

îţi doreşti. Iar eu am cerut chiar începând cu naşterea. Am cerut din nou naştere naturală,

dar fără epiziotomie şi fără anestezie. De fapt, planul meu a fost, din nou, să las natura să-

şi facă treaba. Cu ceva ajutor, însă, de această dată. Am învăţat cum trebuie să respir pe

perioada travaliului şi, chiar de la primele contracţii, am văzut că metoda funcţionează.

Mi-am luat cu mine un mp3 player şi am ascultat până la capăt muzica preferată pentru că

citisem că dacă eşti relaxată totul va decurge mult mai repede şi mai uşor. Deşi mi s-a zis să

stau întinsă, mi-am amintit cât de pierdută mă simţisem data trecută cu ochii în tavan şi le-

am spus asistentelor că aş prefera să dansez. Ceea ce am şi făcut.

Întreg travaliul a trecut uşor, m-a luat chiar prin surprindere dilataţia maximă, deşi ca

durată nu a fost decât cu o oră mai scurt ca prima oară. Şi apoi a urmat punctul culminant:

expulzia, un copil care a ţâşnit din mine pregătit pentru viaţă. Mi-am dat seama că aşa ceva

nu simţisem la prima naştere. Era a doua oară când aduceam pe lume un copil, dar prima dată

când am înţeles cu adevărat ce însemna asta.

Cea de-a doua mea fetiţă a cântărit 3,650 kg. Am cerut să o alăptez imediat după naştere,

însă probabil că nu am mai fost suficient de fermă. Mi s-a răspuns, din nou, că trebuie întâi

să mă odihnesc.

Am revăzut-o abia după patru ore, la acelaşi salon de nou-născuţi, deşi de data aceasta

spitalul avea sistem rooming-in, iar eu îmi luasem special o rezervă individuală şi

prevenisem pe toată lumea că vreau să stau cu copilul. Am reuşit totuşi să ne reunim după

prima noapte, după ce am convins pe toată lumea că sunt într-adevăr hotărâtă să nu folosesc

televizorul din rezervă, ci să alăptez şi să schimb scutece.

Am ieşit din spital cu un copil care deja mânca şi, mai ales, pe care simţeam deja că îl

cunosc. Trecuserăm cu bine de prima noastră noapte împreună – o schimbasem, o mirosisem,

o mângâiasem. Eram pregătite pentru următoarele.

de Teodora

Şi acum, povestea lui Toma, băieţelul Alinei:

Motivul pentru care m-am apucat sa scriu despre cum am nascut e simplu. Am avut o experienta grea, dar foarte frumoasa, si mi-as dori sa fie cat mai multe astfel de nasteri in Romania. Cred ca prea multe mame accepta durerea si umilinta din spitalele de stat, ca fiind un standard de neevitat. Cred ca mult prea putine indraznesc sa isi ceara macar drepturile minime din lege, nu mai vorbesc sa indrazneasca la mai mult. Si mai cred ca, daca mamele care au nascut “altfel” s-ar ridica si ar vorbi, ar fi o lectie ca sa poate. Poate, peste doi sau peste cinci ani, nu am mai fi noi exceptia, sau oricum nu o exceptie asa izolata.

Eu aproape am nascut in apa, la o clinica privata din Constanta. Spun “aproape” pentru ca bebe a fost prea mare pentru bazinul meu si dupa un travaliu lung, am consimtit la cezariana. Cu toate ca am terminat intr-o operatie, am avut o experienta extraordinar de puternica. Iar costurile cred ca nu au fost mai mari decat totalul spagilor dintr-un spital de stat din Bucuresti.

Cum am ajuns acolo?

Acum vreun an jumate, am ajuns pe net la un forum de proaspete mame. Ele povesteau despre nasterea in apa si o clinica in Brasov, singura la ora aia din Romania unde se facea asa ceva. Erau multe pagini si multe povesti; am citit pana dimineata. Iar apoi, in somn, am visat despre cum am sa nasc si eu intr-o zi in apa. Nu aveam nici un plan de facut copii, dar nasterea in apa parea genul de idée pe care sa o tii intr-un colt al mintii pana cand ai sa ai nevoie de ea. Desi imi suna usor utopic, daca ma gandeam la toate nasterile prietenelor mele, majoritatea traumatizante…

In august am ramas insarcinata, asa ca am inceput sa fiu cu adevarat interesata de ce ar presupune nasterea in apa. Iar in septembrie am citit despre Isis, o clinica noua de la Constanta, unde una din mamele de pe forum tocmai nascuse o fetita in apa. Experienta ei suna ca o vacanta – au plecat la Constanta mai devreme cu 10 zile si au facut plaja pana la nastere, care a fost usoara si lina; oamenii din clinica sunt extraordinari si cu mare deschidere la nasterile naturale-naturale, iar conditiile sunt de hotel. Marele avantaj al clinicii de la Constanta, fata de cea de la Brasov – mai multi doctori fac nastere in apa, daca nu e unul disponibil, nu se strica tot scenariul. La Brasov e un singur medic; cand e de garda la spital, la revedere nastere in apa, ai facut drumul degeaba!

Prin noiembrie, am plecat cu sotul meu la Constanta, sa cunoastem clinica si pe directorul ei, Dr. Mohamed Zaher, un palestinian cu alura de urs de treaba, mutat de vreo 20 de ani in Romania. A fost dragoste la prima vedere. Principiul clinicii, spunea medicul, este nasterea naturala si deplinul acord cu dorintele mamelor. Nimic nu se intampla fara acordul pacientelor, daca nu e o urgenta medicala. Importanta este experienta copilului si a viitorilor parinti, nu neaparat indeplinirea formalitatilor standard. Am vizitat saloanele, am vorbit cu medicii, am vazut cada, am discutat despre nasterea prin hipnoza. Si am plecat de acolo fericiti, aproape uluiti in fericirea noastra: e prea frumos ca sa fie adevarat!

In lunile care au urmat am fost intr-o stare total zen. M-am pregatit ca la carte, cu analize, sport, mancare sanatoasa si cursuri de ingrijire a copilului. Si, dincolo de toate astea, am avut permanent un zambet pe fata – aveam sa am o nastere extraordinara, de care nu imi era deloc frica. Simteam ca am sa fim pe maini bune, si eu, si Toma, bebelusul nostru.

Bineinteles, toata lumea, de la ai mei pana la colegii de la birou, se uitau la mine ca la o nebuna. Cum sa ma duc pana la Constanta, ce, s-au terminat maternitatile din Bucuresti? De ce as vrea sa nasc natural, fara macar o epidurala, daca tot ne-o ofera medicina pe tava? Si mai ales, toti pareau ingrijorati ca ma dau pe mana „unui arab” (cate prejudecati despre omul asta!), cand aveam la Bucuresti doctori cu nume mari. Ce-o sa se aleaga de mine, daca e vreo problema?

Stiam clar ce-o sa se aleaga de mine – in primul rand, eu am sa aleg. Nu o sa imi spuna doctorul sa nasc la data de x, pentru ca atunci are el liber in agenda, nu o sa am un travaliu accelerat de ora la care medicul meu are programari la cabinet, nu o sa stau departe de copilul meu si nu am sa dau nimanui spaga sa se poarte omeneste cu mine si cu bebelusul.

Si cu hotararile astea in cap, in noaptea de 1 spre 2 mai am luat-o spre mare. Intai a fost travaliu fals, dar sarcina era prea avansata ca sa ne mai plimbam asa pe autostrada, toata-ziua-buna-ziua. Cinci zile am ramas la clinica, impreuna cu sotul meu, intr-o rezerva cu doua paturi cu vedere la mare. Cand ne vedea pe holuri, doctorul radea la noi si spunea – stati aici, unde sa plecati, ce, nu va place in vacanta? Si vacanta a fost – zile intregi cu plimbari pe plaja, stat la terase in soare si bai in marea inghetata, pentru jumatatea mea mai curajoasa.

In dimineata de 6 mai, mi s-a rupt apa. Am avut un travaliu de 12 ore (cand or fi trecut?). Dupa doua ore de impins la dilatatie maxima, doctorul a ajuns la concluzia ca Toma nu coboara deloc in bazin. Avand in vedere dimensiunile lui, 4.1 kg si un cap care nu a incaput in estimarile ecografului, mi se spusese ca s-ar putea sa se intample asta. Dar ma bucur ca am incercat si nu imi pare rau pentru nici un minut din cele 12 ore.

Stiu ca am facut tot ce se poate, stiu ca Isis e unul din putinele locuri unde oricum ma lasau sa incerc atat. Si stiu ca toata lumea, de la primul la ultimul om din sala, de la directorul clinicii pana la infirmiere, a fost acolo pentru mine, pentru ca eu sa reusesc.

Cand ma gandesc la cele 12 ore, nu ma gandesc cu groaza sau cu durere sau cu rusine, ca in atatea povesti ale prietenelor mele, care au nascut in spitale normale. Imi aduc aminte despre cum intra soarele in apa din cada, cum am stat cu sotul meu alaturi tot timpul, cum mirosea apa a levantica de la sarea de baie pe care am adus-o cu mine. Cred ca toata lumea a zis ca suntem dusi cu capul cand a vazut cada plina de ierburi uscate, dar important e ca doctorul ne-a lasat in boii nostri! Imi mai amintesc cum intrasem ca intr-o transa si eram complet intoarsa spre mine si spre ceea ce mi se intampla. Chiar nu stiu cand au trecut cele 12 ore, am fost intr-un spatiu in afara timpului…

Cat despre dureri, de ce spune toata lumea ca sunt cele mai groaznice din lume? E drept, „pe uscat” au fost mai rele decat in apa, dar nicaieri nu au fost insuportabile. In plus, invatasem o tehnica de respiratie pe contractie (inspiri numarand lent pana la 4, expiri numarand lent pana la 6) si, concentrandu-ma la ea, aproape ca nu stiam cand se termina durerea…

Cel mai greu a fost momentul in care doctorul mi-a spus ca imi lasa o ora de gandire – mai stam sau ne mutam in sala de operatie. Inima lui Toma batea bine, deci timp era berechet. Dar deja el avea un hematom mare in varful capului si era evident ca se loveste de oasele bazinului. A fost un moment tare greu, in care ma luptam cu sentimente contradictorii: vreau sa nasc natural – dar daca insist aiurea si ii fac rau si copilului?; nu ma intorc acasa infranta, dupa ce am batut toba despre cum am sa nasc eu complet natural, in apa – dar zau, nu mai pot; nu se poate sa nu iasa, m-am pregatit in atatea feluri pentru nascut natural – dar am incredere in medici si nu cred cama trombonesc ca nu merge, numai ca sa scape mai repede de mine.

Si uite asa am ajuns si pe masa de cezariana unde, odata sedata, sotul meu imi povesteste cum repetam intr-una “n-am putut, n-am putut”. Si dupa aia l-au adus pe Toma, si era alb si mic si lung si absolut perfect. Si restul nu a mai contat. L-am primit la mai putin de o ora dupa ce l-au scos, si imediat mi l-au pus la san si l-au lasat cu mine in pat vreo patru ore. De a doua zi, de cand m-au mutat inapoi in camera cu sotul meu, l-au adus si pe el, si de-atunci suntem de nedespartit.

Am avut rapid lapte pentru el – a ajutat travaliul aproape complet si reintalnirea foarte rapida. Si de atunci am lapte berechet. E o experienta uluitoare!

Cat am mai stat la Constanta – a durat mai mult certificatul de nastere la primarie decat refacerea mea – am avut parte de un super tratament. De la doctor si pana la infirmierele care ne aduceau masa, toata lumea din clinica partea sincer interesata de noi. Ne e bine, stim ce avem de facut, avem nevoie de ajutor?

Acuma, daca e sa fac o comparatie intre nascutul natural si cezariana, as alege oricand, de data asta in cunostinta de cauza, nasterea naturala. E mai simpla, mai fara dureri si mai ales cu impact zero dupa ce s-a sfarsit. La cezariana am avut dureri in primele zile, nu am voie sa fac multe lucruri si am un mare semn de intrebare privitor la o a doua nastere naturala, mai ales daca bebe va fi la fel de mare.

In plus fata de o nastere normala, nasterea in apa face lucrurile mai usoare, mai putin dureroase si, teoretic, mai rapide. Nasterea in apa relaxeaza si – asta o spun din carti, eu nu am trait-o – face expulzia o joaca de copii, in numai cateva minute. Daca ma gandesc cate beneficii are nasterea in apa, pur si simplu nu reusesc sa inteleg de ce nu au toate spitalele in inventar o cada de nasteri…

Vorbeam cu sotul meu in masina la intoarcerea in Bucuresti – am fost ca intr-un refugiu, un loc sigur, si trebuie sa ne intoarcem in lumea reala. O sa fie probleme, o sa avem griji, Toma o sa se mai imbolnaveasca si o sa planga, eu poate am sa ma plictisesc acasa. Dar important este cum incepi lucrurile, si pentru asta Isis a fost cel mai bun loc la care puteam spera.

Nu scriu ca sa fac reclama clinicii unde am nascut – desi reclama se cheama testimonialul unui client incantat! Poate fi orice clinica unde se practica nasterea in apa. Poate fi orice clinica unde se practica nasterea cu chip uman, nu cea industriala. Important este ca si alte femei sa afle ca se poate si altfel.

Urmatoarea vizita la eco a fost la 20 de sapt. Aici in Anglia
ministerul sanatatii iti recomanda 2 vizite la eco. In caz ca ceva nu
e in regula esti programat la vizite ulterioare. Noua ne-au gasit unul
din rinichi un pic prea mare si astfel am fost programati la o vizita
ulterioara insa totul a fost bine in final. Da e normal sa te
ingrijorezi in tipul sarcinii pentru orice insa daca ai informare poti
rece mult mai usor peste griji.

In ultimele luni am fost invitati eu si Radu sa participam la
cursurile antenatale. Aceste cursuri sunt ca si cursurile lamaze si
sunt tinute in trei sedinte de cate 3 ore. Ele sunt tinute de catre
stat si consta in informarea viitorilor parinti despre ce se va
intampla in timpul travaliului precum si despre ingrijirea
bebelusului.  Sincer nu am stiut la ce sa ma astept si m-am dus cu
inima deschisa. Aici am dat peste alti viitor parinti care umrau sa
aibe primul lor bebelus. Moasa ne-a asezat pe toti in cerc si ne-a
rugat sa ne prezentam pe rand. Apoi ne-a impartit in doua echipe si
ne-a rugat sa scriem pe hartie ca stim noi despre travaliu, despre
technici de ameliorare a durerii etc. Apoi a luat foile noastre si am
inceput cu totii sa discutam pe marginea lor. Dupa ce am aflat ce
optiuni avem moasa ne-a vorbit despre importanta hormonilor in timpul
nasterii. De exemplu stiam ca organismul nostru secreta endorfine in
timpul nasterii pentru a ameliora durerea insa nu stiam ca trebuie sa
fii intr-o anumita stare de spirit pentru a beneficia de acesti
hormoni. Ne-a spus sa fim curajoase si sa fim tot timpul pozitive in
acest fel lasam natura sa ne ajute sa nastem. De asemenea sa fim
active in timpul nasterii. Sa ne asezam in pozitii care ne ajuta sa
amelioram durerea. De asemenea a vorbit tatilor depsre importanta lor
in sala de nasteri. Despre ce pot sa faca sa ne ajute si cum sa ne
incurajeze si sa ne spuna “Bravoo” si nu “vai saraca de tine”. Si daca
stau sa ma gandesc aceste cuvinete m-au urmarit si in sala de nasteri
si m-au ajutat sa fac din nasterea primului meu fiu cea mai frumoasa
experienta din viata mea. Niciodata nu m-am gandit la durere ci m-am
gandit numai la dorinta de a-mi tine copilul in brate si asta m-a
ajutat sa raman pozitiva si vesela pe tot parcursul travaliului si a
nasterii.
La mine copilul a fost intarziat si au trebuit sa imi faca injectie cu
hormoni pentru a incepe travaliul. Am avut sala noastra de nasteri in
care eram eu si Radu si moasa. Inainte de a incepe moasa mi-a povestit
ce se va intampla si mi-a mai prezentat inca o data ce opiuni am
pentru durere. M-a intrebat daca am vreun plan de nastere si i-am zis
ca vreau sa nasc natural insa daca e nevoie si copilul are probleme sa
faca ce cred ei de cuvinta. In momentul in care au inceput
contractiile m-au luat un pic pe nepregatite. Da citisem mult si stiam
la ce sa ma astept insa realitatea e putin diferita. Nu m-am speriat
insa pentru ca moasa m-a ghidat cum sa respir si mi-a spus ca daca nu
mai suport durerea sa imi dea ceva pentru ameliorare. Dupa cam 20 de
min am cerut o injectie cu pethadina care ma ajuta sa ma relaxez intre
contractii. In tot acest timp Radu ma tinea de mana si copilul era
monitorizat. Dupa vreo 2 ore ajunsesem la dilatatie maxima si
impingeam vitejeste insa copilul se cam blocase si incepuse sa ii
scada bataile inimii. In acel moment moasa a apasat un buton…Radu
mi-a a povestit apoi caci eu eram prea concentrata pe impins, si au
venit 3 medici : un pediatru, un ginecolog si un anestezist care s-au
prezentat si apoi mi-au spus ca voi avea nevoie de ajutor caci copilul
e un pic blocat. Nu aveam apa deloc si a fost o nastere uscata. Mi-au
facut o episiotomie si apoi cu ventuza montata pe capul bebelusului
mi-au zis sa imping si gataaaaa a venit bebele, durerea s-a oprit,
hormonii mei erau in al saptelea cer, Am simtit o bucurie enorma.
Moasele au luat imediat copilul l-au examinat ca e bine si apoi in mai
putin de un minut l-au pus pe pieptul meu pentru a-si regla
temperatura dar si pentru a imi simtii mirosul. Se pare ca e important
ca copilul sa aiba primul contact cu pielea mamei. Il calmeaza si ii
regleaza temperatura corpului. A fost un moment minunat si Radu si eu
eram extrem de fericiti.
Din pacate am avut o ruptura de perineu si doctorii m-au dus in sala
de operatie si au trebuit sa ma coasa insa peste doua ore am fost
alaturi de copilul meu care astepta cuminte cu taticul lui sa vin sa
ii dau mancare. O alta moasa a venit si mi-a aratat cum sa alaptez si
stiam ca e foarte bine sa il alaptez asa ca deja hotarasem ca asta va
fii calea pentru noi. Moasa nu a plecat de langa mine pana cand nu m-a
invatat sa alaptez cum trebuie. Apoi m-a intrebat dc vreau sa ma
odihnesc caci va sta ea cu bebele. Am adormit o ora insa eram prea
extaziata ca sa dorm.  In tot acest timp bebelusul nostru a stat cu
parintii lui si nici o clipa nu s-a despartit de noi.
A doua zii a venit mama mea si a cam stat toata ziua cu mine si cu
primul ei nepot. Am mai dormit o noapte in spital din cauza rupturii
de perineu. In tot acest timp moasele m-au invatat sa alptez, sa
schimb scutecul sa fac baita bebelusului. Mi-au dat la plecare un
dosar pentru bebelus si mi-au spus ca vor venii moasele acasa ca se
verifice ca bebelusul e bine.
Dupa ce am ajuns acasa am avut in urmatoarele 10 zile 3 vizite din
partea moaselor. L-au cantarit pe bebe au vazut ca a disparut icterul
si m-au intrebat daca am nevoie de ajutor sau consiliere. Daca ma simt
deprimata si daca da mi-au dat numere de telefon unde pot suna. Mi-au
explicat ca e greu la inceput si ca trebuie sa o iau incet incet. Ca
tatal trebuie sa ma ajute si ca daca nu ma descurc sa le sun. Da am
avut la un moment dat un moment de deprimare insa a tinut 1 zii si
datorita sotului meu care a fost langa mine am trecut usor peste.
Foarte important in ingrijirea bebelusului a fost ca si eu si sotul
meu am plecat de la premiza ca bebelusul plange tot timpul cu un
motiv, Si motivul nu e acela ca vrea sa ne enerveze. Nu e prea mic si
nu stie cum sa se exprime decat prin plans. Asa ca de fiecare data
cand plangea incertcam sa descoperim ce are si incet incet i-am
invatat plansul. Era foarte usor sa ne fi enervat si asta l-ar fi
facut pe bebelus si mai nefericit. Acum avem un bebelus calm si vesel
si intre mine si sotul meu relatia nu s-a schimbat decat in mai bine.

MISIUNE

Coalition for Improving Maternity Services (CIMS) este o coaliție de indivizi și organizații naționale preocupate de îngrijirea și bunăstarea mamelor, a copiilor și a familiilor. Misiunea noastră este de a promova un model de îngrijire maternă care va îmbunătăți rezultatele nașterii și va reduce substanțial costurile. Acest model mother-, baby- și family-friendly, bazat pe dovezi, se concentrează pe prevenție și bunăstare ca alternative la programele costisitoare de sortare, diagnosticare și tratament.

PREAMBUL

În timp ce:

• Deși cheltuiește mult mai mulți bani pe pacient în îngrijirea mamelor și a copiilor, SUA se situează mult în urma celor mai multe state industrializate în ce privește morbitatea¹ și mortalitatea infantilă, iar mortalitatea maternă este de patru ori mai mare pentru femeile afro-americane decât pentru cele euro-americane.
• Moașele asistă marea majoritate a nașterilor în acele țări industrializate cu cele mai bune rezultate perinatale², în schimb, în SUA, moașele sunt principalii asistenți doar pentru un mic procentaj din nașteri.
• Practicile curente din îngrijirea mamelor și a nou-născuților, care contribuie la costurile mari și la rezultatele proaste, includ aplicarea inadecvată a tehnologiei și proceduri de rutină care nu sunt bazate pe dovezi științifice.
• Dependența crescută de tehnologie a scăzut încrederea în abilitatea înnăscută a femeii de a da naștere fără intervenții.
• Integritatea relației mamă-copil, care începe din sarcină, este compromisă de tratamentul obstetric al mamei și copilului ca și când ar fi unități separate cu nevoi contrare.
• Deși a fost dovedit științific că alăptarea furnizează beneficii nutriționale și de dezvoltare și o sănătate optimă pentru nou-născuți și mamele lor, numai o fracțiune dintre mamele din SUA își alăptează exclusiv copiii la vârsta de șase săptămâni.
• Sistemul actual de îngrijire maternă din SUA nu oferă acces egal la resurse de îngrijire a sănătății pentru femeile din grupuri dezavantajate, pentru femei fără asigurare medicală sau a căror asigurare le dictează îngrijitorul sau locul în care să nască.

Prin urmare:

Noi, subsemnații, membri ai CIMS, ne propunem să definim și să promovăm serviciile de maternitate mother-friendly în conformitate cu următoarele principii:

PRINCIPII

Credem că temeliile filosofice ale îngrijirii mother-friendly sunt următoarele:

NORMALITATEA PROCESULUI NAȘTERII

• Nașterea este un porces normal, natural și sănătos.
• Femeile și bebelușii au înțelepciunea inerentă necesară pentru naștere.
• Bebelușii sunt ființe umane conștiente și sensibile la naștere și ar trebui recunoscuți și tratați ca atare.
• Alăptarea furnizează nutriția optimă pentru nou-născuți și copii.
• Nașterea se poate întâmpla în siguranță în spitale, centre de naștere și acasă.
• Modelul de îngrijire al moașelor, care sprijină și protejează procesul normal de naștere, este cel mai adecvat pentru majoritatea femeilor în timpul sarcinii și al nașterii.

ÎMPUTERNICIREA/ABILITAREA

• Încrederea și abilitatea unei femei de a da naștere și de a-și îngriji bebelușul sunt întărite sau descurajate de fiecare persoană care o îngrijește și de mediul în care ea dă naștere.
• Mama și bebelușul sunt distincți, dar interdependenți în timpul sarcini, al nașterii și al primilor ani. Interconexiunea lor este vitală și trebuie respectată.
• Sarcina, nașterea și perioada postpartum sunt evenimente-cheie în continuumul vieții. Aceste experiențe afectează profund mamele, copiii, tații și familiile și au efecte importante și pe termen lung asupra societății.

AUTONOMIA

Fiecare femeie ar trebui să aibă șansa:

• Să aibă o experiență sănătoasă și plină de bucurie a nașterii pentru ea și familia ei, indiferent de vârsta ei sau de circumstanțe.
• Să dea naștere așa cum dorește într-un mediu în care se simte sprijinită și în siguranță, iar bunăstarea ei emoțională, intimitatea și preferințele personale sunt respectate.
• Să aibă acces la întreaga gamă de opțiuni pentru sarcină, naștere și îngrijirea copilului și la informații precise despre toate locurile în care se poate naște, despre toți îngrijitorii și toate practicile disponibile.
• Să primească informații exacte și actualizate despre beneficiile și riscurile tuturor procedurilor, medicamentelor și testelor sugerate pentru administrare în timpul sarcinii, al nașterii și al perioadei postpartum, cu dreptul la consimțământ și refuz informate.
• Să primească sprijin pentru a lua decizii informate cu privire la ce este cel mai bine pentru ea și copilul ei, bazându-se pe propriile ei valori și credințe.

NU FACE RĂU

• Intervențiile nu ar trebui aplicate de rutină în timpul sarcinii, al nașterii sau al perioadei postpartum. Multe dintre testele medicale standard, tehnologii și medicamente presupun riscuri atât pentru mamă, cât și pentru copil, și ar trebui evitate în lipsa unor indicații științifice.
• Dacă apar complicații în timpul sarcinii, al nașterii sau al perioadei postpartum, tratamentele medicale ar trebui să fie bazate pe dovezi.

RESPONSABILITATEA

• Fiecare îngrijitor este responsabil pentru calitatea îngrijirii pe care o oferă.
• Practica îngrijirii materne ar trebui să se bazeze nu pe nevoile îngrijitorului sau ale furnizorului, ci exclusiv pe cele ale mamei și ale copilului.
• Fiecare spital și centru de nașteri este responsabil pentru reviziuirea și evaluarea periodică, conforme cu dovezile științifice actuale, a eficienței, a riscurilor și a ratei de utilizare a proceedurilor sale medicale pentru mame și copii.
• Societatea, atât prin guvernare, cât și prin stabilimentul sănătății publice, este responsabilă pentru asigurarea accesului la servicii materne al tuturor femeilor și pentru monitorizarea calității acelor servicii.
• Indivizii sunt, în ultimă instanță, responsabili pentru a lua decizii informate despre îngrijirea pe care o primesc ei și copiii lor.

Aceste principii dau naștere următorilor pași, care sprijină, protejează și promovează serviciile materne Mother-Friendly:

ZECE PAȘI AI INIȚIATIVEI PENTRU NAȘTERE MOTHER-FRIENDLY

Pentru spitale Mother-Friendly, centre de naștere și servicii de naștere la domiciliu

Pentru a primi desemnarea CIMS ca ”mother-friendly”, un spital, un centru de nașteri sau un serviciu pentru nașteri acasă trebuie să urmeze următoarele principii filosofice, îndeplinind cei Zece Pași pentru Îngrijire Mother-Friendly.

Un spital, centru de nașteri sau serviciu pentru nașteri acasă ”mother-friendly”:

1. Le oferă tuturor mamelor care nasc:

• Acces nerestricționat la însoțitorii la naștere aleși, incluzând tații, partenerii, membrii familiei și prietenii;
• Acces nerestricționat la sprijinul emoțional și fizic continuu din partea unei femei pregătite – de exemplu o doula³ sau un profesionist în asistarea travaliului;
• Acces la îngrijire de către moașe profesioniste.

1. Furnizează informații precise și statistice publicului despre practicile și procedurile sale din domeniul îngrijirii nașterii, incluzând măsurile de intervenție și rezultatele.
2. Furnizează îngrijire competentă din punct de vedere cultural –adică îngrijire care este sensibilă și răspunde la credințe, valori și obiceiuri specifice ale etniei sau religiei mamei.
3. Oferă femeii care naște libertatea de a merge, de a se mișca și de a adopta pozițiile pe care le alege în timpul travaliului și al nașterii (exceptând cazurile în care restricțiile sunt necesare pentru a remedia o complicație) și descurajează utilizarea poziției lithotomiei (pe spate cu picioarele ridicate).
4. Are politici și proceduri clare pentru:

• Colaborarea și consultarea în perioada perinatală cu alte servicii de maternitate, incluzând comunicarea cu îngrijitorul original în cazul în care este necesar un transfer de la un alt loc de naștere;
• Conectarea mamei și a copilului la resurse comunitare adecvate, incluzând verificarea prenatală și după ieșirea din spital și sprijinul pentru alăptare.

1. Nu folosește de rutină practici și proceduri care nu sunt sprijinite de dovezile științifice, incluzând, fără a se limita la acestea, următoarele:

• epilarea;
• clismele;
• perfuziile;
• restricționarea hranei și a lichidelor;
• ruptura prematură a membranelor;
• monitorizarea electronică a fătului;

iar alte intervenții sunt limitate, după cum urmează:

• are o rată de inducție⁴ de 10% sau mai puțin⁵;
• are o rată de epiziotomii⁶ de 20% sau mai puțin, cu o țintă de 5% sau mai puțin;
• are o rată totală de cezariene de 10% sau mai puțin în spitalele normale și de 15 % sau mai puțin în spitalele de îngrijire terțiară (cu risc ridicat);
• are o rată de nașteri vaginale după cezariană (NVDC) de 60% sau mai mult cu o țintă de 75% sau mai mult.

1. Își educă personalul cu privire la metodele nonmedicamentoase de reducere a durerii și nu promovează uzul analgezicelor sau al anestezicelor care nu sunt necesare pentru remedierea unei complicații.
2. Încurajează toate mamele și familiile, inclusiv pe cele cu copii bolnavi, prematuri sau cu defecte congenitale, să-și atingă, să-și țină în brațe, să-și alăpteze și să-și îngrijească bebelușii în măsura în care le permit condițiile.
3. Descurajează circumciziile nereligioase ale nou-născuților.
4. Se străduiește să parcurgă cei ”Zece Pași pentru Spitalul Baby-Friendly” ai OMS-UNICEF pentru a promova alăptarea de succes:

1. Are o politică de alăptare care este comunicată frecvent întregului personal medical.
2. Instruiește întreg personalul în abilitățile necesare pentru implementarea acelei politici.
3. Informează toate femeile gravide despre beneficiile și managementul alăptării.
4. Ajută mamele să inițieze alăptarea în prima jumătate de oră de la naștere.
5. Le arată mamelor cum să alăpteze și cum să-și mențină lactația, chiar dacă sunt separate de bebeluși.
6. Nu administrează bebelușilor altă hrană sau alte lichide în afara laptelui matern, decât dacă există o indicație medicală.
7. Practică rooming-in: le permite mamelor și nou-născuților să rămână împreună 24 de ore pe zi.
8. Încurajează alăptarea la cerere.
9. Nu le administrează ceai sau suzete bebelușilor alăptați.
10. Susțin crearea unor grupuri de suport privind alăptarea și le îndreaptă pe mame spre acestea la ieșirea din spital sau clinică.

Desemnarea Mother-Friendly

Atunci când a fost schițată Inițiativa pentru Nașterea Mother-Friendly (MFCI), autorii au considerat spitalele, centrele de naștere și serviciile de naștere acasă ca fiind apte să îndeplinească în timp cei Zece Pași. De-a lungul anilor, sistemul național de sănătate a devenit mai complex și a inclus un număr mare de acționari. În același timp, a devenit evident că furnizarea îngrijirii optime pentru mame și copii nu era numai în mâinile profesioniștilor și ale administratorilor. CIMS încurajează spitalele, centrele de naștere și serviciile de naștere acasă să muncească pentru a implementa cei Zece Pași ai MFCI așa cum pot pentru a îmbunătăți rezultatele nașterilor.

Intervențiile medicale în sarcină, travaliu și nastere sunt bine documentate, iar consecințele negative sunt bine cercetate. Și totuși, managementul medical al celei de-a treia etape a nașterii -intervalul de timp scurs între nașterea copilului și eliminarea placentei – este, după părerea mea, și mai perfid. Într-un moment în care Mama Natură dicteaza venerație și extaz, noi avem injecții, examinări, clamparea și tragerea cordonului ombilical. În loc de căldura corpului și contact piele-pe-piele, noi avem separare și infășare. Când timpul ar trebui să se opreasca în loc pentru acele momente eterne ale primului contact, în care mama și bebelusul se îndrăgostesc profund, noi avem graba de a elimina placenta și de a face curat pentru urmatorul “caz”.

Gestionarea medicală a etapei a treia, care a fost dusă și mai departe în ultimul deceniu, odată cu popularitatea procedurii ”managementul activ al celei de-a treia etape” (vezi mai jos), are riscurile ei pentru mamă și copil. Deși marea parte a activității medicale urmărește să reducă riscul mamei de a sângera sau hemoragia post-partum (HPP) – care poate fi un eveniment grav – se pare că, la fel ca în cazul managementului activ al nașterii, abordarea medicală a travaliului și a nașterii poate, de fapt, duce tocmai la problemele pe care ar trebui să le prevină.

Managementul activ creează, de asemenea, probleme specifice pentru mamă și copil. Mai precis, folosirea managementului activ duce la privarea copilului de până la jumătate din volumul așteptat de sânge. Acest sânge suplimentar, care ar trebui să infuzeze plămânii ce tocmai au început să funcționeze, precum și alte organe vitale, este aruncat odată cu placenta, ceea ce duce la posibile sechele precum dificultăți respiratorii și anemie, mai ales la copiii vulnerabili.

Hormonii în etapa a treia

Ca specie mamiferă, în virtutea faptului că avem glande mamare care produc lapte pentru copiii noștri, împărtășim cu alte mamifere aproape toate caracteristicile travaliului și ale nașterii. Avem în comun orchestrația complexă a hormonilor nașterii, produși adânc în creierul nostru mijlociu, pentru a ne ajuta și, în ultimă instanță, pentru a asigura supraviețuirea urmașilor noștri.

Suntem ajutate la naștere de trei sisteme hormonale majore și toate joacă un rol important și în cea de-a treia etapa. Hormonul ocitocină declanșează contracțiile uterine care semnalează travaliul și ne ajută să adoptăm comportamentul instinctiv de mamă. Endorfinele, calmantul natural al corpului, produc o stare alterată a conștiinței și ne ajută să suportăm durerea, iar hormonii ”fugi-sau-luptă”, adrenalina și noradrenalina (epinefrina și norepinefrina, cunoscuți și sub numele de catecolamine) ne dau explozia de energie de care avem nevoie ca să împingem copilul afară, în etapa a doua.

În cea de-a treia etapă continuă contracțiile puternice ale uterului, la intervale regulate de timp, sub influența continuă a ocitocinei. Fibrele musculare ale uterului se scurtează și se retrag la fiecare contracție, ducând la o micșorare graduală a dimensiunii acestuia, ceea ce ajută la dezlipirea placentei de locul în care a fost atașata pe peretele uterin al mamei. A treia etapa este finalizată în momentul expulziei placentei.

Pentru noua mamă, a treia etapă este un moment în care culege roadele travaliului. Mama Natură oferă nivele de vârf ale ocitocinei, hormonul iubirii, și ale endorfinelor, hormonii plăcerii, atât pentru mamă cât și pentru bebeluș. Contactul piele-pe-piele și primele încercări ale bebelușului de a suge sporesc și mai mult nivelul oxitocinei, întărind contracțiile uterine care ajută placenta să se separe și uterul să se micșoreze. În acest fel, ocitocina contribuie la prevenirea hemoragiei și, împreună cu alți hormoni, la stabilirea legăturii strânse care va asigura grija și protecția mamei și, prin aceasta, supraviețuirea bebelușului.

În acest moment, nivelul mare de adrenalină din etapa a doua, care a menținut mama și bebelușul într-o stare de alertă, scade drastic și este necesară o atmosferă foarte caldă, pentru a contracara senzația de frig și tremurul pe care le va avea femeia. Dacă mediul nu este bine încălzit și/sau mama este îngrijorată sau distrasă, nivelul de adrenalina va rămâne ridicat și va contracara efectele benefice ale ocitocinei asupra uterului, crescând astfel riscul de hemoragie.

Și pentru bebeluș este foarte important ca nivelul hormonilor ”fugi-sau-luptă” (aflat de asemenea la vârf în momentul nașterii) să scadă. Dacă, din cauza separării prelungite, acești hormoni nu sunt domoliți prin contactul cu mama, bebelușul poate intra în șoc psihologic, stare ce, potrivit autorului Joseph Chilton Pearce, va bloca activarea unor funcții specifice ale creierului conform programării naturale pentru această etapă. Pearce crede că această separare a copilului de mamă după naștere este “cel mai devastator eveniment al vieții, care ne lasă mutilați emoțional și psihologic”.

Ne putem întreba dacă nu cumva epidemia modernă a “stresului” – termen inventat de cercetători la începutul secolului XX – şi a bolilor asociate nu sunt decât un alt rezultat al practicilor curente legate de a treia etapă. Este ştiinţific plauzibil ca întreaga axă hipotalamică-pituitară-adrenalinică, ce mediază reacțiile la stres pe termen lung și funcția imunologică, precum și reacțiile pe termen scurt de tipul fugi-sau-luptă, sa fie setată eronat pentru totdeauna de nivelul ridicat și continuu al hormonului de stres care apare atunci când copiii nou-născuți sunt separați, de rutină, de mamele lor.

În recenzia sa asupra studiilor “perioadei primare” (perioada dintre concepție și prima aniversare), Michel Odent ajunge la concluzia că interferențele sau disfunctionalitățile apărute în acest interval afectează dezvoltarea capacității noastre de a iubi, care este în mod special vulnerabilă în preajma nașterii, fiind legată de sistemul hormonal al oxitocinei. Cercetări ale lui Jacobsen și Raine, printre alții, sugerează că tragediile contemporane precum suicidul, dependența de droguri și criminalitatea violentă ar putea fi legate de probleme din perioada perinatală cum ar fi expunerea la medicamente, complicații la naștere și separarea de mamă sau respingerea de către aceasta.

Un rol crucial al celor care asistă la naștere în această perioadă este de a se asigura că instinctele mamifere ale femeii sunt protejate și valorificate de-a lungul sarcinii, a nașterii și după aceea. Asigurarea unui contact nestingherit și neîntrerupt între mamă și bebeluș după naștere, reglarea temperaturii pentru a susține mama cuprinsă de frisoane, contactul piele-pe-piele și alăptarea, precum și evitarea îndepărtării bebelușului de mamă, pentru niciun motiv – acestea sunt practici raționale, intuitive și sigure, care ajută la sincronizarea sistemului nostru hormonal cu amprenta noastră genetică, oferind un maximum de succes și de satisfacție ambilor parteneri, în această sarcină decisivă a creșterii copiilor.

Copilul, cordonul ombilical si managementul activ

Adaptarea la viața extrauterină este principala sarcină fiziologică pentru bebeluș în a treia etapă. În uter extraordinara placentă îndeplinește funcția plămânilor, a rinichilor, a stomacului și a ficatului pentru bebelușii nostri. Fluxul sanguin către aceste organe este minim până în momentul în care bebelușul respiră prima dată, moment în care încep schimbări uriașe în organizarea sistemului circulator.

În interiorul corpului copilului, pe parcursul a câtorva minute, sângele începe să fie deviat dinspre cordonul ombilical și placentă și, pe măsură ce plămânii se umplu cu aer, este absorbit în circulația pulmonară. Mama Natură ne asigură un rezervor în cordon și în placentă care furnizează sângele suplimentar necesar pentru aceste sisteme pulmonare și organice care abia încep să funcționeze.

Transferul acestui rezervor din placentă în copil se petrece progresiv, sângele intrând în corpul bebelușului cu fiecare contracție a etapei a treia și o parte întorcându-se în placentă între contracții. Plânsul încetinește infuzia de sânge, controlată, de asemenea, de constricția vaselor de sânge din cordon – ambele implicând faptul că bebelușul poate să regleze transfuzia conform propriilor nevoi.

Gravitația influențează transferul sângelui, acesta desfășurându-se optim atunci când bebelușul rămâne la nivelul uterului sau sub acesta, până când încetarea pulsațiilor cordonului ombilical arată că transferul este complet. Acest proces de ” clampare fiziologică” durează de obicei 3 minute, dar poate fi mai lung sau se poate termina într-un singur minut.

Acest sistem elegant și testat în timp, care asigură o cantitate optimă, dar nu standardizată, de sânge de transferat, devine inoperabil prin practica curentă de clampare timpurie a cordonului, de obicei în primele 30 de secunde de la naștere.

Clamparea timpurie a fost adoptată pe scară largă în obstretica occidentală, ca parte a pachetului cunoscut ca managementul activ al etapei a treia. Acesta presupune utilizarea unui agent oxitocinic – un medicament care, la fel ca ocitocina, determină uterul să se contracte puternic – administrat de obicei printr-o injecție în coapsa mamei în timp ce se naște copilul, clamparea timpurie a cordonului și “tracțiunea controlată a cordonului “, adică tragerea de cordonul ombilical pentru expulzia cât mai rapidă a placentei.

Graba devine necesară, deoarece injecția oxitocinică duce, în câteva minute, la contracții foarte puternice care pot bloca placenta neexpulzată, făcând necesară o operație și eliminarea manuală. Se credea de asemenea că, dacă cordonul nu este clampat înainte de începerea efectului oxitocinic, există riscul ca bebelușului să îi fie pompat prea mult sânge din placentă, datorită contracțiilor puternice. Cercetările folosind metilergometrina indică faptul că utilizarea unui agent oxitocic grăbește transfuzia placentară către copil, dar, în cadrul acestui studiu, copiii nu au primit prea mult sânge.

Deși scopul managementului activ este de a reduce riscul de hemoragie la mamă, ”acceptarea pe scară largă a acestei practici nu a fost precedată de studii care să evalueze efectele privării nou-născuților de un volum semnificativ de sânge”.

S-a estimat că procedeul de clampare precoce privează copilul de o cantitate de sânge între 54 și 160 ml, care reprezintă până la jumătate din volumul total de sânge la naștere.

Clamparea cordonului înainte de prima respirație a bebelușului duce la sacrificarea sângelui din alte organe pentru a se stabili transfuzia pulmonara (alimentarea cu sânge a plămânilor). Poate surveni decesul dacă nou-născutul este deja hipovolemic (cu volum redus de sânge).

Când bebelușul este ridicat deasupra uterului înainte de clampare – de exemplu în timpul operației de cezariană – sângele se va scurge înapoi în placentă din cauza gravitației, făcând ca nou-născutul să primească un volum de sânge mai mic decât cel așteptat. Consecința acestui fapt poate fi un risc crescut de probleme respiratorii. Diverse studii au arătat că acest risc, comun la bebelușii născuți prin cezariană, este eliminat dacă este permisă transfuzia placentară completă.

Bebelușul al cărui cordon este clampat prematur pierde, de asemenea, fierul din acel sânge – clamparea timpurie a fost legată de un risc crescut de anemie în primii ani de viață.

Aceste sechele ale clampării timpurii erau recunoscute încă din anul 1801, când Erasmus Darwin scria:

Un alt lucru foarte dăunător pentru copil este legarea și tăierea timpurii a sforii buricului; care ar trebui întotdeauna lăsată nu numai până când copilul a respirat de câteva ori, ci până când încetează orice pulsație a cordonului. Altfel, copilul este mult mai slăbit decât ar trebui, din moment ce o parte din sângelecare ar fi trebuit să ajungă la el este lăsat în placentă.

În cadrul unui studiu, bebelușii prematuri care au beneficiat de o clampare întârziată – cu doar 30 de secunde – au avut mai puțină nevoie de transfuzii, probleme respiratorii mai puțin grave și indicații de rezultate mai bune pe termen lung, în comparație cu cei al căror cordon a fost clampat imediat.

Unele studii au semnalat un risc crescut de policitemie (mai multe celule roșii în sânge) și de icter fiziologic atunci când cordonul este clampat mai târziu. Policitemia poate fi benefică prin aceea că mai multe celule roșii înseamnă mai mult oxigen adus în țesuturi. Riscul ca policitemia să cauzeze îngroșarea sângelui (sindromul hipervâscozității), folosit deseori ca argument împotriva clampării târzii a cordonului, pare să fie neglijabil la copiii sănătoși.

Icterul fiziologic se produce aproape sigur atunci când copilul își primește porția întreagă de sânge și este cauzat de descompunerea excesului normal de sânge, care produce bilirubină, pigmentul ce dă aspectul galben al copilului cu icter. Nu există însă nicio dovadă a unor efecte adverse ale acestui icter ușor. Dimpotrivă, icterul, care apare la aproape toți nou-născuții într-o oarecare măsură, poate fi chiar benefic, datorita proprietăților sale puternic antioxidante.

Clamparea precoce a cordonului mai are și dezavantajul de a priva copilul de sângele placentar bogat în oxigen, pe care Mama Natură îl pune la dispoziție pentru a alimenta bebelușul până când este stabilită respirația. În situații de criză – de exemplu, dacă nou-născutul are nevoie de câteva minute pentru a respira singur – acest rezervor de sânge oxigenat îl poate slava, dar, în mod ironic, practica standard este de a taia cordonul imediat dacă este necesară resuscitarea.

Circulația placentară funcționează, atunci când cordonul este intact, ca un canal pentru orice medicament administrat mamei, fie în timpul sarcinii, în travaliu sau în a treia etapa. Garrison (comunicare personală) raportează ca Narcanul, un medicament care îi este necesar câteodata copilului pentru a contracara efectul sedativ al medicației analgezice, precum petidina (Demorol), dată mamei în travaliu, poate fi administrat eficient prin venele mamei, în etapa a treia, trezind nou-născutul în câteva secunde.

Descoperirea recentă a proprietăților uimitoare ale sângelui ombilical, în special celulele stem pe care le conține, crește nevoia de a-i asigura nou-născutului o porție întreaga din acesta. Aceste celule apar numai în această etapă a dezvoltării și vor migra către măduva osoasă a bebelușului curând după naștere, transformându-se în diverse tipuri de celule hematoformatoare.

Managementul activ și mama

Managementul activ (administrarea de oxitocinice, clamparea precoce și tracțiunea controlată a cordonului) reprezintă o altă extindere a amestecului în etapa a treia, care a început la mijlocul secolului al XVII-lea, cand barbații care asistau nașterile au început să oblige femeile să stea în pat, iar clamparea cordonului ombilical a fost introdusă pentru a cruța așternuturile.

Tracțiunea cordonului a fost recomandata pentru prima dată de Mauriceau în 1673, din teama că uterul s-ar putea închide înainte ca placenta să fie expulzata în mod spontan. De fapt, postura culcată (întinsă în pat), folosită tot mai mult sub supravegherea doctorilor, înseamnă că o expulzie spontană a placentei este mai puțin probabilă: poziția în picioare, folosită în mod tradițional de femei și de moașe favorizează căderea placentei, cu ajutorul gravitației.

Primul oxitocinic utilizat medical a fost ergotul, derivat dintr-o infecție fungică a secarei. Ergotul se folosea de către moașele europene în secolele XVII și XVIII. Utilizarea lui era, însă, limitată de toxicitatea sa. În anii 1930 a fost rafinat și transformat în ergometrină, iar spre sfârșitul anilor 1940 unii doctori îl utilizau preventiv, nu numai terapeutic, pentru hemoragia post-partum. Posibilele efecte adverse ale derivatelor ergotului includ creșterea tensiunii arteriale, greață, vomă, dureri de cap, palpitații, hemoragie cerebrală, stop cardiac, convulsii și chiar deces.

Ocitocina sintetică, ce imită efectele ocitocinei naturale asupra uterului femeii însărcinate, a fost comercializată prima dată în anii 1950 și a înlocuit în mare ergometrina, deși un medicament combinat, numit sintometrină, este înca utilizat, mai ales în situații de hemoragie severă. Syntocinonul (medicamentul oxitocinic) provoacă o creștere în intensitate a contracțiilor, în timp ce ergometrina provoacă o singura contracție mare și “tonică”, care mărește riscul de blocare a placentei. Ergometrina intervine, de asemenea, în procesul de separare a placentei, crescând riscul de separare placentară parțială.

Recent, managementul activ a fost proclamat drept “practica obișnuită de gestionare aleasă pentru femeile însărcinate cu un singur copil cu naștere vaginală în maternitate”, mai ales datorită rezultatelor studiului Hinchingbrooke, care compară managementul activ cu cel “expectativ” (fiziologic).

În acest studiu, care a inclus numai femei cu risc scăzut de hemoragie, managementul activ a fost asociat cu o rată de hemoragie post-partum (pierdere de sânge de mai mult de 500 ml) de 6.8%, comparativ cu 16.5% pentru managementul expectativ (non-activ). Rata de hemoragie post-partum severă (pierdere mai mare de 1000 ml) a fost mică în ambele grupe – 1.7% pentru cel activ și 2.6% pentru cel expectativ.

Autorii noteaza în continuare că, conform acestor cifre, zece femei ar avea nevoie de management activ pentru a preveni o singură hemoragie post-partum. Ei adaugă:

“unele femei pot avea un risc personal de HPP mic, fără importanță comparativ cu efectele intervenției în ceea ce ar fi fost, altfel, o naștere fără complicații, în timp ce altele pot dori să se ia toate măsurile pentru a preveni HPP”

Citind acest document, trebuie să ne întrebam cum de aproape 1 din 6 femei au sângerat după ce li s-a aplicat un management ”fiziologic„ și dacă nu cumva una sau mai multe componente ale practicilor obstreticii moderne nu a crescut, de fapt, rata hemoragiilor.

Botha a asistat la peste 26000 de nașteri ale femeilor Bantu, pe parcursul a peste 10 ani, și raportează că “rareori s-a văzut o placentă blocată ” , iar ”transfuzii de sânge pentru hemoragie post-partum nu au fost niciodată necesare”. Femeile Bantu expulzează și copilul și placenta din poziția ghemuită, iar asupra cordonului nu se acționează până când placenta nu este expulzată, cu ajutorul gravitației.

Există unele dovezi că practica clampării cordonului, care nu este adoptată de culturile indigene, contribuie atât la HPP cât și la blocarea placentei, prin reținerea sângelui (în jur de 100 ml) în placentă. Aceasta duce la mărirea în volum a placentei, iar uterul nu se poate contracta suficient și eficient, expulzia devenind mai dificilă.

Alte practici occidentale care pot contribui la riscul de HPP includ utilizarea ocitocinei pentru declanșarea și grăbirea travaliului, epiziotomia sau trauma perineală, utilizarea forcepsului, cezariana și cezariana prematură (datorită problemelor placentare).

Gilbert notează că ratele de HPP din spitalul ei din Marea Britanie s-au dublat, de la 5% între 1969-1970, la 11% între 1983-1985, și concluzionează: ”schimbările procedurilor din sala de naștere din ultimii 20 de ani au avut ca rezultat reapariția HPP ca problemă semnificativă ”. Mai exact, ea leagă riscul crescut de sângerare de inducția nașterii folosind oxitocina,de utilizarea forcepsului, de primul și al doilea stagiu prelungite (dar nu de împinsul prelungit) și de utilizarea epiduralei, care crește șansele să fie utilizat forcepsul și să aibă loc o etapă a doua prelungită.

Așa cum s-a remarcat, practicile occidentale nu facilitează mamei propria producție de ocitocină și nici nu se acordă atenție reducerii nivelului de adrenalină în minutele imediat după naștere, situații care sunt, din punct de vedere fiziologic, apte de a îmbunătăți contracțiile uterine și, deci, de a reduce hemoragia.

Clamparea cordonului, în special într-un stadiu incipient, poate duce la forțarea sângelui suplimentar blocat în placenta, datorita contracțiilor, înapoi în circuitul sangvin al mamei. Această hemoragie feto-maternă (HFM) crește probabilitatea unor viitoare incompatibilități de grupă sangvină, care se întâmplă atunci când sangele bebelușului intră în fluxul de sânge al mamei, cauzând o reacție imunologică ce se poate reactiva la o următoare sarcină, distrugând celulele de sânge ale copilului și cauzând anemie sau chiar deces.

Utilizarea ocitocinei, care intensifică contracțiile, fie în timpul travaliului, fie în etapa a treia, a fost legată, de asemenea, de un risc crescut de HFM, precum și de probleme de incompatibilitate de grupă sangvină.

Organizația Mondială a Sănătății, în publicația proprie Îngrijirea în nașterea normală: ghid practic din 1996, argumentează:

”Pentru o populație sănătoasă (asa cum este situația în majoritatea țărilor dezvoltate), pierderea de sânge post-partum de până la 1000 ml poate fi considerată fiziologică și nu necesită alt tratament în afară de ocitocinice ”

Privitor la ocitocina de rutină și la tracțiunea controlată a cordonului, OMS avertizează:

“recomandarea unor asemenea politici ar presupune ca beneficiile acestui tip de management să compenseze riscurile, dacă nu chiar să le depășească, inclusiv pe cele rare, dar serioase ce se pot manifesta în viitor”.

Alegerea unei etape a treia naturale

A alege să previi administrarea de rutină a oxitocinei, clamparea târzie (sau deloc), expulzarea placentei prin efort propriu, toate acestea necesită o bună chibzuință, angajament, precum și alegerea unor asistenți la naștere care să aibă experiență și să se simtă confortabil cu aceste alegeri.

Totuși, o etapă a treia naturală este chiar mai mult de atat – trebuie să asigurăam respectul pentru procesele emoționale și hormonale prin care trec atât mama cât și copilul, amintindu-ne unicitatea acestui moment. Michel Odent subliniază importanța de a nu întrerupe, nici măcar prin cuvinte, și consideră că,în mod ideal, proaspăta mămică se simte neobservată și neinhibată în prima ei întâlnire cu bebelușul. Acest nivel de neinterferență este neobișnuit, chiar și în nașterile acasă sau în centrele de naștere.

A treia etapă reprezintă o primă întâlnire, care creează o amprentă puternică asupra relației dintre mamă și copil. Atunci când amândoi sunt neafectați de medicație și liniștiți, pe deplin prezenți și alerți, sunt atinse noi posibilități și descoperim mai mult despre noi inșine și despre originile sacre ale capacității noastre de a iubi.

Această lucrare a fost publicată în cartea Lotus Birth de Shivam Rachana, Greenwood Press, Melbourne, Australia, 2000.