Şi acum, povestea lui Toma, băieţelul Alinei:

Motivul pentru care m-am apucat sa scriu despre cum am nascut e simplu. Am avut o experienta grea, dar foarte frumoasa, si mi-as dori sa fie cat mai multe astfel de nasteri in Romania. Cred ca prea multe mame accepta durerea si umilinta din spitalele de stat, ca fiind un standard de neevitat. Cred ca mult prea putine indraznesc sa isi ceara macar drepturile minime din lege, nu mai vorbesc sa indrazneasca la mai mult. Si mai cred ca, daca mamele care au nascut “altfel” s-ar ridica si ar vorbi, ar fi o lectie ca sa poate. Poate, peste doi sau peste cinci ani, nu am mai fi noi exceptia, sau oricum nu o exceptie asa izolata.

Eu aproape am nascut in apa, la o clinica privata din Constanta. Spun “aproape” pentru ca bebe a fost prea mare pentru bazinul meu si dupa un travaliu lung, am consimtit la cezariana. Cu toate ca am terminat intr-o operatie, am avut o experienta extraordinar de puternica. Iar costurile cred ca nu au fost mai mari decat totalul spagilor dintr-un spital de stat din Bucuresti.

Cum am ajuns acolo?

Acum vreun an jumate, am ajuns pe net la un forum de proaspete mame. Ele povesteau despre nasterea in apa si o clinica in Brasov, singura la ora aia din Romania unde se facea asa ceva. Erau multe pagini si multe povesti; am citit pana dimineata. Iar apoi, in somn, am visat despre cum am sa nasc si eu intr-o zi in apa. Nu aveam nici un plan de facut copii, dar nasterea in apa parea genul de idée pe care sa o tii intr-un colt al mintii pana cand ai sa ai nevoie de ea. Desi imi suna usor utopic, daca ma gandeam la toate nasterile prietenelor mele, majoritatea traumatizante…

In august am ramas insarcinata, asa ca am inceput sa fiu cu adevarat interesata de ce ar presupune nasterea in apa. Iar in septembrie am citit despre Isis, o clinica noua de la Constanta, unde una din mamele de pe forum tocmai nascuse o fetita in apa. Experienta ei suna ca o vacanta – au plecat la Constanta mai devreme cu 10 zile si au facut plaja pana la nastere, care a fost usoara si lina; oamenii din clinica sunt extraordinari si cu mare deschidere la nasterile naturale-naturale, iar conditiile sunt de hotel. Marele avantaj al clinicii de la Constanta, fata de cea de la Brasov – mai multi doctori fac nastere in apa, daca nu e unul disponibil, nu se strica tot scenariul. La Brasov e un singur medic; cand e de garda la spital, la revedere nastere in apa, ai facut drumul degeaba!

Prin noiembrie, am plecat cu sotul meu la Constanta, sa cunoastem clinica si pe directorul ei, Dr. Mohamed Zaher, un palestinian cu alura de urs de treaba, mutat de vreo 20 de ani in Romania. A fost dragoste la prima vedere. Principiul clinicii, spunea medicul, este nasterea naturala si deplinul acord cu dorintele mamelor. Nimic nu se intampla fara acordul pacientelor, daca nu e o urgenta medicala. Importanta este experienta copilului si a viitorilor parinti, nu neaparat indeplinirea formalitatilor standard. Am vizitat saloanele, am vorbit cu medicii, am vazut cada, am discutat despre nasterea prin hipnoza. Si am plecat de acolo fericiti, aproape uluiti in fericirea noastra: e prea frumos ca sa fie adevarat!

In lunile care au urmat am fost intr-o stare total zen. M-am pregatit ca la carte, cu analize, sport, mancare sanatoasa si cursuri de ingrijire a copilului. Si, dincolo de toate astea, am avut permanent un zambet pe fata – aveam sa am o nastere extraordinara, de care nu imi era deloc frica. Simteam ca am sa fim pe maini bune, si eu, si Toma, bebelusul nostru.

Bineinteles, toata lumea, de la ai mei pana la colegii de la birou, se uitau la mine ca la o nebuna. Cum sa ma duc pana la Constanta, ce, s-au terminat maternitatile din Bucuresti? De ce as vrea sa nasc natural, fara macar o epidurala, daca tot ne-o ofera medicina pe tava? Si mai ales, toti pareau ingrijorati ca ma dau pe mana „unui arab” (cate prejudecati despre omul asta!), cand aveam la Bucuresti doctori cu nume mari. Ce-o sa se aleaga de mine, daca e vreo problema?

Stiam clar ce-o sa se aleaga de mine – in primul rand, eu am sa aleg. Nu o sa imi spuna doctorul sa nasc la data de x, pentru ca atunci are el liber in agenda, nu o sa am un travaliu accelerat de ora la care medicul meu are programari la cabinet, nu o sa stau departe de copilul meu si nu am sa dau nimanui spaga sa se poarte omeneste cu mine si cu bebelusul.

Si cu hotararile astea in cap, in noaptea de 1 spre 2 mai am luat-o spre mare. Intai a fost travaliu fals, dar sarcina era prea avansata ca sa ne mai plimbam asa pe autostrada, toata-ziua-buna-ziua. Cinci zile am ramas la clinica, impreuna cu sotul meu, intr-o rezerva cu doua paturi cu vedere la mare. Cand ne vedea pe holuri, doctorul radea la noi si spunea – stati aici, unde sa plecati, ce, nu va place in vacanta? Si vacanta a fost – zile intregi cu plimbari pe plaja, stat la terase in soare si bai in marea inghetata, pentru jumatatea mea mai curajoasa.

In dimineata de 6 mai, mi s-a rupt apa. Am avut un travaliu de 12 ore (cand or fi trecut?). Dupa doua ore de impins la dilatatie maxima, doctorul a ajuns la concluzia ca Toma nu coboara deloc in bazin. Avand in vedere dimensiunile lui, 4.1 kg si un cap care nu a incaput in estimarile ecografului, mi se spusese ca s-ar putea sa se intample asta. Dar ma bucur ca am incercat si nu imi pare rau pentru nici un minut din cele 12 ore.

Stiu ca am facut tot ce se poate, stiu ca Isis e unul din putinele locuri unde oricum ma lasau sa incerc atat. Si stiu ca toata lumea, de la primul la ultimul om din sala, de la directorul clinicii pana la infirmiere, a fost acolo pentru mine, pentru ca eu sa reusesc.

Cand ma gandesc la cele 12 ore, nu ma gandesc cu groaza sau cu durere sau cu rusine, ca in atatea povesti ale prietenelor mele, care au nascut in spitale normale. Imi aduc aminte despre cum intra soarele in apa din cada, cum am stat cu sotul meu alaturi tot timpul, cum mirosea apa a levantica de la sarea de baie pe care am adus-o cu mine. Cred ca toata lumea a zis ca suntem dusi cu capul cand a vazut cada plina de ierburi uscate, dar important e ca doctorul ne-a lasat in boii nostri! Imi mai amintesc cum intrasem ca intr-o transa si eram complet intoarsa spre mine si spre ceea ce mi se intampla. Chiar nu stiu cand au trecut cele 12 ore, am fost intr-un spatiu in afara timpului…

Cat despre dureri, de ce spune toata lumea ca sunt cele mai groaznice din lume? E drept, „pe uscat” au fost mai rele decat in apa, dar nicaieri nu au fost insuportabile. In plus, invatasem o tehnica de respiratie pe contractie (inspiri numarand lent pana la 4, expiri numarand lent pana la 6) si, concentrandu-ma la ea, aproape ca nu stiam cand se termina durerea…

Cel mai greu a fost momentul in care doctorul mi-a spus ca imi lasa o ora de gandire – mai stam sau ne mutam in sala de operatie. Inima lui Toma batea bine, deci timp era berechet. Dar deja el avea un hematom mare in varful capului si era evident ca se loveste de oasele bazinului. A fost un moment tare greu, in care ma luptam cu sentimente contradictorii: vreau sa nasc natural – dar daca insist aiurea si ii fac rau si copilului?; nu ma intorc acasa infranta, dupa ce am batut toba despre cum am sa nasc eu complet natural, in apa – dar zau, nu mai pot; nu se poate sa nu iasa, m-am pregatit in atatea feluri pentru nascut natural – dar am incredere in medici si nu cred cama trombonesc ca nu merge, numai ca sa scape mai repede de mine.

Si uite asa am ajuns si pe masa de cezariana unde, odata sedata, sotul meu imi povesteste cum repetam intr-una “n-am putut, n-am putut”. Si dupa aia l-au adus pe Toma, si era alb si mic si lung si absolut perfect. Si restul nu a mai contat. L-am primit la mai putin de o ora dupa ce l-au scos, si imediat mi l-au pus la san si l-au lasat cu mine in pat vreo patru ore. De a doua zi, de cand m-au mutat inapoi in camera cu sotul meu, l-au adus si pe el, si de-atunci suntem de nedespartit.

Am avut rapid lapte pentru el – a ajutat travaliul aproape complet si reintalnirea foarte rapida. Si de atunci am lapte berechet. E o experienta uluitoare!

Cat am mai stat la Constanta – a durat mai mult certificatul de nastere la primarie decat refacerea mea – am avut parte de un super tratament. De la doctor si pana la infirmierele care ne aduceau masa, toata lumea din clinica partea sincer interesata de noi. Ne e bine, stim ce avem de facut, avem nevoie de ajutor?

Acuma, daca e sa fac o comparatie intre nascutul natural si cezariana, as alege oricand, de data asta in cunostinta de cauza, nasterea naturala. E mai simpla, mai fara dureri si mai ales cu impact zero dupa ce s-a sfarsit. La cezariana am avut dureri in primele zile, nu am voie sa fac multe lucruri si am un mare semn de intrebare privitor la o a doua nastere naturala, mai ales daca bebe va fi la fel de mare.

In plus fata de o nastere normala, nasterea in apa face lucrurile mai usoare, mai putin dureroase si, teoretic, mai rapide. Nasterea in apa relaxeaza si – asta o spun din carti, eu nu am trait-o – face expulzia o joaca de copii, in numai cateva minute. Daca ma gandesc cate beneficii are nasterea in apa, pur si simplu nu reusesc sa inteleg de ce nu au toate spitalele in inventar o cada de nasteri…

Vorbeam cu sotul meu in masina la intoarcerea in Bucuresti – am fost ca intr-un refugiu, un loc sigur, si trebuie sa ne intoarcem in lumea reala. O sa fie probleme, o sa avem griji, Toma o sa se mai imbolnaveasca si o sa planga, eu poate am sa ma plictisesc acasa. Dar important este cum incepi lucrurile, si pentru asta Isis a fost cel mai bun loc la care puteam spera.

Nu scriu ca sa fac reclama clinicii unde am nascut – desi reclama se cheama testimonialul unui client incantat! Poate fi orice clinica unde se practica nasterea in apa. Poate fi orice clinica unde se practica nasterea cu chip uman, nu cea industriala. Important este ca si alte femei sa afle ca se poate si altfel.

Urmatoarea vizita la eco a fost la 20 de sapt. Aici in Anglia
ministerul sanatatii iti recomanda 2 vizite la eco. In caz ca ceva nu
e in regula esti programat la vizite ulterioare. Noua ne-au gasit unul
din rinichi un pic prea mare si astfel am fost programati la o vizita
ulterioara insa totul a fost bine in final. Da e normal sa te
ingrijorezi in tipul sarcinii pentru orice insa daca ai informare poti
rece mult mai usor peste griji.

In ultimele luni am fost invitati eu si Radu sa participam la
cursurile antenatale. Aceste cursuri sunt ca si cursurile lamaze si
sunt tinute in trei sedinte de cate 3 ore. Ele sunt tinute de catre
stat si consta in informarea viitorilor parinti despre ce se va
intampla in timpul travaliului precum si despre ingrijirea
bebelusului.  Sincer nu am stiut la ce sa ma astept si m-am dus cu
inima deschisa. Aici am dat peste alti viitor parinti care umrau sa
aibe primul lor bebelus. Moasa ne-a asezat pe toti in cerc si ne-a
rugat sa ne prezentam pe rand. Apoi ne-a impartit in doua echipe si
ne-a rugat sa scriem pe hartie ca stim noi despre travaliu, despre
technici de ameliorare a durerii etc. Apoi a luat foile noastre si am
inceput cu totii sa discutam pe marginea lor. Dupa ce am aflat ce
optiuni avem moasa ne-a vorbit despre importanta hormonilor in timpul
nasterii. De exemplu stiam ca organismul nostru secreta endorfine in
timpul nasterii pentru a ameliora durerea insa nu stiam ca trebuie sa
fii intr-o anumita stare de spirit pentru a beneficia de acesti
hormoni. Ne-a spus sa fim curajoase si sa fim tot timpul pozitive in
acest fel lasam natura sa ne ajute sa nastem. De asemenea sa fim
active in timpul nasterii. Sa ne asezam in pozitii care ne ajuta sa
amelioram durerea. De asemenea a vorbit tatilor depsre importanta lor
in sala de nasteri. Despre ce pot sa faca sa ne ajute si cum sa ne
incurajeze si sa ne spuna “Bravoo” si nu “vai saraca de tine”. Si daca
stau sa ma gandesc aceste cuvinete m-au urmarit si in sala de nasteri
si m-au ajutat sa fac din nasterea primului meu fiu cea mai frumoasa
experienta din viata mea. Niciodata nu m-am gandit la durere ci m-am
gandit numai la dorinta de a-mi tine copilul in brate si asta m-a
ajutat sa raman pozitiva si vesela pe tot parcursul travaliului si a
nasterii.
La mine copilul a fost intarziat si au trebuit sa imi faca injectie cu
hormoni pentru a incepe travaliul. Am avut sala noastra de nasteri in
care eram eu si Radu si moasa. Inainte de a incepe moasa mi-a povestit
ce se va intampla si mi-a mai prezentat inca o data ce opiuni am
pentru durere. M-a intrebat daca am vreun plan de nastere si i-am zis
ca vreau sa nasc natural insa daca e nevoie si copilul are probleme sa
faca ce cred ei de cuvinta. In momentul in care au inceput
contractiile m-au luat un pic pe nepregatite. Da citisem mult si stiam
la ce sa ma astept insa realitatea e putin diferita. Nu m-am speriat
insa pentru ca moasa m-a ghidat cum sa respir si mi-a spus ca daca nu
mai suport durerea sa imi dea ceva pentru ameliorare. Dupa cam 20 de
min am cerut o injectie cu pethadina care ma ajuta sa ma relaxez intre
contractii. In tot acest timp Radu ma tinea de mana si copilul era
monitorizat. Dupa vreo 2 ore ajunsesem la dilatatie maxima si
impingeam vitejeste insa copilul se cam blocase si incepuse sa ii
scada bataile inimii. In acel moment moasa a apasat un buton…Radu
mi-a a povestit apoi caci eu eram prea concentrata pe impins, si au
venit 3 medici : un pediatru, un ginecolog si un anestezist care s-au
prezentat si apoi mi-au spus ca voi avea nevoie de ajutor caci copilul
e un pic blocat. Nu aveam apa deloc si a fost o nastere uscata. Mi-au
facut o episiotomie si apoi cu ventuza montata pe capul bebelusului
mi-au zis sa imping si gataaaaa a venit bebele, durerea s-a oprit,
hormonii mei erau in al saptelea cer, Am simtit o bucurie enorma.
Moasele au luat imediat copilul l-au examinat ca e bine si apoi in mai
putin de un minut l-au pus pe pieptul meu pentru a-si regla
temperatura dar si pentru a imi simtii mirosul. Se pare ca e important
ca copilul sa aiba primul contact cu pielea mamei. Il calmeaza si ii
regleaza temperatura corpului. A fost un moment minunat si Radu si eu
eram extrem de fericiti.
Din pacate am avut o ruptura de perineu si doctorii m-au dus in sala
de operatie si au trebuit sa ma coasa insa peste doua ore am fost
alaturi de copilul meu care astepta cuminte cu taticul lui sa vin sa
ii dau mancare. O alta moasa a venit si mi-a aratat cum sa alaptez si
stiam ca e foarte bine sa il alaptez asa ca deja hotarasem ca asta va
fii calea pentru noi. Moasa nu a plecat de langa mine pana cand nu m-a
invatat sa alaptez cum trebuie. Apoi m-a intrebat dc vreau sa ma
odihnesc caci va sta ea cu bebele. Am adormit o ora insa eram prea
extaziata ca sa dorm.  In tot acest timp bebelusul nostru a stat cu
parintii lui si nici o clipa nu s-a despartit de noi.
A doua zii a venit mama mea si a cam stat toata ziua cu mine si cu
primul ei nepot. Am mai dormit o noapte in spital din cauza rupturii
de perineu. In tot acest timp moasele m-au invatat sa alptez, sa
schimb scutecul sa fac baita bebelusului. Mi-au dat la plecare un
dosar pentru bebelus si mi-au spus ca vor venii moasele acasa ca se
verifice ca bebelusul e bine.
Dupa ce am ajuns acasa am avut in urmatoarele 10 zile 3 vizite din
partea moaselor. L-au cantarit pe bebe au vazut ca a disparut icterul
si m-au intrebat daca am nevoie de ajutor sau consiliere. Daca ma simt
deprimata si daca da mi-au dat numere de telefon unde pot suna. Mi-au
explicat ca e greu la inceput si ca trebuie sa o iau incet incet. Ca
tatal trebuie sa ma ajute si ca daca nu ma descurc sa le sun. Da am
avut la un moment dat un moment de deprimare insa a tinut 1 zii si
datorita sotului meu care a fost langa mine am trecut usor peste.
Foarte important in ingrijirea bebelusului a fost ca si eu si sotul
meu am plecat de la premiza ca bebelusul plange tot timpul cu un
motiv, Si motivul nu e acela ca vrea sa ne enerveze. Nu e prea mic si
nu stie cum sa se exprime decat prin plans. Asa ca de fiecare data
cand plangea incertcam sa descoperim ce are si incet incet i-am
invatat plansul. Era foarte usor sa ne fi enervat si asta l-ar fi
facut pe bebelus si mai nefericit. Acum avem un bebelus calm si vesel
si intre mine si sotul meu relatia nu s-a schimbat decat in mai bine.

MISIUNE

Coalition for Improving Maternity Services (CIMS) este o coaliție de indivizi și organizații naționale preocupate de îngrijirea și bunăstarea mamelor, a copiilor și a familiilor. Misiunea noastră este de a promova un model de îngrijire maternă care va îmbunătăți rezultatele nașterii și va reduce substanțial costurile. Acest model mother-, baby- și family-friendly, bazat pe dovezi, se concentrează pe prevenție și bunăstare ca alternative la programele costisitoare de sortare, diagnosticare și tratament.

PREAMBUL

În timp ce:

• Deși cheltuiește mult mai mulți bani pe pacient în îngrijirea mamelor și a copiilor, SUA se situează mult în urma celor mai multe state industrializate în ce privește morbitatea¹ și mortalitatea infantilă, iar mortalitatea maternă este de patru ori mai mare pentru femeile afro-americane decât pentru cele euro-americane.
• Moașele asistă marea majoritate a nașterilor în acele țări industrializate cu cele mai bune rezultate perinatale², în schimb, în SUA, moașele sunt principalii asistenți doar pentru un mic procentaj din nașteri.
• Practicile curente din îngrijirea mamelor și a nou-născuților, care contribuie la costurile mari și la rezultatele proaste, includ aplicarea inadecvată a tehnologiei și proceduri de rutină care nu sunt bazate pe dovezi științifice.
• Dependența crescută de tehnologie a scăzut încrederea în abilitatea înnăscută a femeii de a da naștere fără intervenții.
• Integritatea relației mamă-copil, care începe din sarcină, este compromisă de tratamentul obstetric al mamei și copilului ca și când ar fi unități separate cu nevoi contrare.
• Deși a fost dovedit științific că alăptarea furnizează beneficii nutriționale și de dezvoltare și o sănătate optimă pentru nou-născuți și mamele lor, numai o fracțiune dintre mamele din SUA își alăptează exclusiv copiii la vârsta de șase săptămâni.
• Sistemul actual de îngrijire maternă din SUA nu oferă acces egal la resurse de îngrijire a sănătății pentru femeile din grupuri dezavantajate, pentru femei fără asigurare medicală sau a căror asigurare le dictează îngrijitorul sau locul în care să nască.

Prin urmare:

Noi, subsemnații, membri ai CIMS, ne propunem să definim și să promovăm serviciile de maternitate mother-friendly în conformitate cu următoarele principii:

PRINCIPII

Credem că temeliile filosofice ale îngrijirii mother-friendly sunt următoarele:

NORMALITATEA PROCESULUI NAȘTERII

• Nașterea este un porces normal, natural și sănătos.
• Femeile și bebelușii au înțelepciunea inerentă necesară pentru naștere.
• Bebelușii sunt ființe umane conștiente și sensibile la naștere și ar trebui recunoscuți și tratați ca atare.
• Alăptarea furnizează nutriția optimă pentru nou-născuți și copii.
• Nașterea se poate întâmpla în siguranță în spitale, centre de naștere și acasă.
• Modelul de îngrijire al moașelor, care sprijină și protejează procesul normal de naștere, este cel mai adecvat pentru majoritatea femeilor în timpul sarcinii și al nașterii.

ÎMPUTERNICIREA/ABILITAREA

• Încrederea și abilitatea unei femei de a da naștere și de a-și îngriji bebelușul sunt întărite sau descurajate de fiecare persoană care o îngrijește și de mediul în care ea dă naștere.
• Mama și bebelușul sunt distincți, dar interdependenți în timpul sarcini, al nașterii și al primilor ani. Interconexiunea lor este vitală și trebuie respectată.
• Sarcina, nașterea și perioada postpartum sunt evenimente-cheie în continuumul vieții. Aceste experiențe afectează profund mamele, copiii, tații și familiile și au efecte importante și pe termen lung asupra societății.

AUTONOMIA

Fiecare femeie ar trebui să aibă șansa:

• Să aibă o experiență sănătoasă și plină de bucurie a nașterii pentru ea și familia ei, indiferent de vârsta ei sau de circumstanțe.
• Să dea naștere așa cum dorește într-un mediu în care se simte sprijinită și în siguranță, iar bunăstarea ei emoțională, intimitatea și preferințele personale sunt respectate.
• Să aibă acces la întreaga gamă de opțiuni pentru sarcină, naștere și îngrijirea copilului și la informații precise despre toate locurile în care se poate naște, despre toți îngrijitorii și toate practicile disponibile.
• Să primească informații exacte și actualizate despre beneficiile și riscurile tuturor procedurilor, medicamentelor și testelor sugerate pentru administrare în timpul sarcinii, al nașterii și al perioadei postpartum, cu dreptul la consimțământ și refuz informate.
• Să primească sprijin pentru a lua decizii informate cu privire la ce este cel mai bine pentru ea și copilul ei, bazându-se pe propriile ei valori și credințe.

NU FACE RĂU

• Intervențiile nu ar trebui aplicate de rutină în timpul sarcinii, al nașterii sau al perioadei postpartum. Multe dintre testele medicale standard, tehnologii și medicamente presupun riscuri atât pentru mamă, cât și pentru copil, și ar trebui evitate în lipsa unor indicații științifice.
• Dacă apar complicații în timpul sarcinii, al nașterii sau al perioadei postpartum, tratamentele medicale ar trebui să fie bazate pe dovezi.

RESPONSABILITATEA

• Fiecare îngrijitor este responsabil pentru calitatea îngrijirii pe care o oferă.
• Practica îngrijirii materne ar trebui să se bazeze nu pe nevoile îngrijitorului sau ale furnizorului, ci exclusiv pe cele ale mamei și ale copilului.
• Fiecare spital și centru de nașteri este responsabil pentru reviziuirea și evaluarea periodică, conforme cu dovezile științifice actuale, a eficienței, a riscurilor și a ratei de utilizare a proceedurilor sale medicale pentru mame și copii.
• Societatea, atât prin guvernare, cât și prin stabilimentul sănătății publice, este responsabilă pentru asigurarea accesului la servicii materne al tuturor femeilor și pentru monitorizarea calității acelor servicii.
• Indivizii sunt, în ultimă instanță, responsabili pentru a lua decizii informate despre îngrijirea pe care o primesc ei și copiii lor.

Aceste principii dau naștere următorilor pași, care sprijină, protejează și promovează serviciile materne Mother-Friendly:

ZECE PAȘI AI INIȚIATIVEI PENTRU NAȘTERE MOTHER-FRIENDLY

Pentru spitale Mother-Friendly, centre de naștere și servicii de naștere la domiciliu

Pentru a primi desemnarea CIMS ca ”mother-friendly”, un spital, un centru de nașteri sau un serviciu pentru nașteri acasă trebuie să urmeze următoarele principii filosofice, îndeplinind cei Zece Pași pentru Îngrijire Mother-Friendly.

Un spital, centru de nașteri sau serviciu pentru nașteri acasă ”mother-friendly”:

1. Le oferă tuturor mamelor care nasc:

• Acces nerestricționat la însoțitorii la naștere aleși, incluzând tații, partenerii, membrii familiei și prietenii;
• Acces nerestricționat la sprijinul emoțional și fizic continuu din partea unei femei pregătite – de exemplu o doula³ sau un profesionist în asistarea travaliului;
• Acces la îngrijire de către moașe profesioniste.

1. Furnizează informații precise și statistice publicului despre practicile și procedurile sale din domeniul îngrijirii nașterii, incluzând măsurile de intervenție și rezultatele.
2. Furnizează îngrijire competentă din punct de vedere cultural –adică îngrijire care este sensibilă și răspunde la credințe, valori și obiceiuri specifice ale etniei sau religiei mamei.
3. Oferă femeii care naște libertatea de a merge, de a se mișca și de a adopta pozițiile pe care le alege în timpul travaliului și al nașterii (exceptând cazurile în care restricțiile sunt necesare pentru a remedia o complicație) și descurajează utilizarea poziției lithotomiei (pe spate cu picioarele ridicate).
4. Are politici și proceduri clare pentru:

• Colaborarea și consultarea în perioada perinatală cu alte servicii de maternitate, incluzând comunicarea cu îngrijitorul original în cazul în care este necesar un transfer de la un alt loc de naștere;
• Conectarea mamei și a copilului la resurse comunitare adecvate, incluzând verificarea prenatală și după ieșirea din spital și sprijinul pentru alăptare.

1. Nu folosește de rutină practici și proceduri care nu sunt sprijinite de dovezile științifice, incluzând, fără a se limita la acestea, următoarele:

• epilarea;
• clismele;
• perfuziile;
• restricționarea hranei și a lichidelor;
• ruptura prematură a membranelor;
• monitorizarea electronică a fătului;

iar alte intervenții sunt limitate, după cum urmează:

• are o rată de inducție⁴ de 10% sau mai puțin⁵;
• are o rată de epiziotomii⁶ de 20% sau mai puțin, cu o țintă de 5% sau mai puțin;
• are o rată totală de cezariene de 10% sau mai puțin în spitalele normale și de 15 % sau mai puțin în spitalele de îngrijire terțiară (cu risc ridicat);
• are o rată de nașteri vaginale după cezariană (NVDC) de 60% sau mai mult cu o țintă de 75% sau mai mult.

1. Își educă personalul cu privire la metodele nonmedicamentoase de reducere a durerii și nu promovează uzul analgezicelor sau al anestezicelor care nu sunt necesare pentru remedierea unei complicații.
2. Încurajează toate mamele și familiile, inclusiv pe cele cu copii bolnavi, prematuri sau cu defecte congenitale, să-și atingă, să-și țină în brațe, să-și alăpteze și să-și îngrijească bebelușii în măsura în care le permit condițiile.
3. Descurajează circumciziile nereligioase ale nou-născuților.
4. Se străduiește să parcurgă cei ”Zece Pași pentru Spitalul Baby-Friendly” ai OMS-UNICEF pentru a promova alăptarea de succes:

1. Are o politică de alăptare care este comunicată frecvent întregului personal medical.
2. Instruiește întreg personalul în abilitățile necesare pentru implementarea acelei politici.
3. Informează toate femeile gravide despre beneficiile și managementul alăptării.
4. Ajută mamele să inițieze alăptarea în prima jumătate de oră de la naștere.
5. Le arată mamelor cum să alăpteze și cum să-și mențină lactația, chiar dacă sunt separate de bebeluși.
6. Nu administrează bebelușilor altă hrană sau alte lichide în afara laptelui matern, decât dacă există o indicație medicală.
7. Practică rooming-in: le permite mamelor și nou-născuților să rămână împreună 24 de ore pe zi.
8. Încurajează alăptarea la cerere.
9. Nu le administrează ceai sau suzete bebelușilor alăptați.
10. Susțin crearea unor grupuri de suport privind alăptarea și le îndreaptă pe mame spre acestea la ieșirea din spital sau clinică.

Desemnarea Mother-Friendly

Atunci când a fost schițată Inițiativa pentru Nașterea Mother-Friendly (MFCI), autorii au considerat spitalele, centrele de naștere și serviciile de naștere acasă ca fiind apte să îndeplinească în timp cei Zece Pași. De-a lungul anilor, sistemul național de sănătate a devenit mai complex și a inclus un număr mare de acționari. În același timp, a devenit evident că furnizarea îngrijirii optime pentru mame și copii nu era numai în mâinile profesioniștilor și ale administratorilor. CIMS încurajează spitalele, centrele de naștere și serviciile de naștere acasă să muncească pentru a implementa cei Zece Pași ai MFCI așa cum pot pentru a îmbunătăți rezultatele nașterilor.

Intervențiile medicale în sarcină, travaliu și nastere sunt bine documentate, iar consecințele negative sunt bine cercetate. Și totuși, managementul medical al celei de-a treia etape a nașterii -intervalul de timp scurs între nașterea copilului și eliminarea placentei – este, după părerea mea, și mai perfid. Într-un moment în care Mama Natură dicteaza venerație și extaz, noi avem injecții, examinări, clamparea și tragerea cordonului ombilical. În loc de căldura corpului și contact piele-pe-piele, noi avem separare și infășare. Când timpul ar trebui să se opreasca în loc pentru acele momente eterne ale primului contact, în care mama și bebelusul se îndrăgostesc profund, noi avem graba de a elimina placenta și de a face curat pentru urmatorul “caz”.

Gestionarea medicală a etapei a treia, care a fost dusă și mai departe în ultimul deceniu, odată cu popularitatea procedurii ”managementul activ al celei de-a treia etape” (vezi mai jos), are riscurile ei pentru mamă și copil. Deși marea parte a activității medicale urmărește să reducă riscul mamei de a sângera sau hemoragia post-partum (HPP) – care poate fi un eveniment grav – se pare că, la fel ca în cazul managementului activ al nașterii, abordarea medicală a travaliului și a nașterii poate, de fapt, duce tocmai la problemele pe care ar trebui să le prevină.

Managementul activ creează, de asemenea, probleme specifice pentru mamă și copil. Mai precis, folosirea managementului activ duce la privarea copilului de până la jumătate din volumul așteptat de sânge. Acest sânge suplimentar, care ar trebui să infuzeze plămânii ce tocmai au început să funcționeze, precum și alte organe vitale, este aruncat odată cu placenta, ceea ce duce la posibile sechele precum dificultăți respiratorii și anemie, mai ales la copiii vulnerabili.

Hormonii în etapa a treia

Ca specie mamiferă, în virtutea faptului că avem glande mamare care produc lapte pentru copiii noștri, împărtășim cu alte mamifere aproape toate caracteristicile travaliului și ale nașterii. Avem în comun orchestrația complexă a hormonilor nașterii, produși adânc în creierul nostru mijlociu, pentru a ne ajuta și, în ultimă instanță, pentru a asigura supraviețuirea urmașilor noștri.

Suntem ajutate la naștere de trei sisteme hormonale majore și toate joacă un rol important și în cea de-a treia etapa. Hormonul ocitocină declanșează contracțiile uterine care semnalează travaliul și ne ajută să adoptăm comportamentul instinctiv de mamă. Endorfinele, calmantul natural al corpului, produc o stare alterată a conștiinței și ne ajută să suportăm durerea, iar hormonii ”fugi-sau-luptă”, adrenalina și noradrenalina (epinefrina și norepinefrina, cunoscuți și sub numele de catecolamine) ne dau explozia de energie de care avem nevoie ca să împingem copilul afară, în etapa a doua.

În cea de-a treia etapă continuă contracțiile puternice ale uterului, la intervale regulate de timp, sub influența continuă a ocitocinei. Fibrele musculare ale uterului se scurtează și se retrag la fiecare contracție, ducând la o micșorare graduală a dimensiunii acestuia, ceea ce ajută la dezlipirea placentei de locul în care a fost atașata pe peretele uterin al mamei. A treia etapa este finalizată în momentul expulziei placentei.

Pentru noua mamă, a treia etapă este un moment în care culege roadele travaliului. Mama Natură oferă nivele de vârf ale ocitocinei, hormonul iubirii, și ale endorfinelor, hormonii plăcerii, atât pentru mamă cât și pentru bebeluș. Contactul piele-pe-piele și primele încercări ale bebelușului de a suge sporesc și mai mult nivelul oxitocinei, întărind contracțiile uterine care ajută placenta să se separe și uterul să se micșoreze. În acest fel, ocitocina contribuie la prevenirea hemoragiei și, împreună cu alți hormoni, la stabilirea legăturii strânse care va asigura grija și protecția mamei și, prin aceasta, supraviețuirea bebelușului.

În acest moment, nivelul mare de adrenalină din etapa a doua, care a menținut mama și bebelușul într-o stare de alertă, scade drastic și este necesară o atmosferă foarte caldă, pentru a contracara senzația de frig și tremurul pe care le va avea femeia. Dacă mediul nu este bine încălzit și/sau mama este îngrijorată sau distrasă, nivelul de adrenalina va rămâne ridicat și va contracara efectele benefice ale ocitocinei asupra uterului, crescând astfel riscul de hemoragie.

Și pentru bebeluș este foarte important ca nivelul hormonilor ”fugi-sau-luptă” (aflat de asemenea la vârf în momentul nașterii) să scadă. Dacă, din cauza separării prelungite, acești hormoni nu sunt domoliți prin contactul cu mama, bebelușul poate intra în șoc psihologic, stare ce, potrivit autorului Joseph Chilton Pearce, va bloca activarea unor funcții specifice ale creierului conform programării naturale pentru această etapă. Pearce crede că această separare a copilului de mamă după naștere este “cel mai devastator eveniment al vieții, care ne lasă mutilați emoțional și psihologic”.

Ne putem întreba dacă nu cumva epidemia modernă a “stresului” – termen inventat de cercetători la începutul secolului XX – şi a bolilor asociate nu sunt decât un alt rezultat al practicilor curente legate de a treia etapă. Este ştiinţific plauzibil ca întreaga axă hipotalamică-pituitară-adrenalinică, ce mediază reacțiile la stres pe termen lung și funcția imunologică, precum și reacțiile pe termen scurt de tipul fugi-sau-luptă, sa fie setată eronat pentru totdeauna de nivelul ridicat și continuu al hormonului de stres care apare atunci când copiii nou-născuți sunt separați, de rutină, de mamele lor.

În recenzia sa asupra studiilor “perioadei primare” (perioada dintre concepție și prima aniversare), Michel Odent ajunge la concluzia că interferențele sau disfunctionalitățile apărute în acest interval afectează dezvoltarea capacității noastre de a iubi, care este în mod special vulnerabilă în preajma nașterii, fiind legată de sistemul hormonal al oxitocinei. Cercetări ale lui Jacobsen și Raine, printre alții, sugerează că tragediile contemporane precum suicidul, dependența de droguri și criminalitatea violentă ar putea fi legate de probleme din perioada perinatală cum ar fi expunerea la medicamente, complicații la naștere și separarea de mamă sau respingerea de către aceasta.

Un rol crucial al celor care asistă la naștere în această perioadă este de a se asigura că instinctele mamifere ale femeii sunt protejate și valorificate de-a lungul sarcinii, a nașterii și după aceea. Asigurarea unui contact nestingherit și neîntrerupt între mamă și bebeluș după naștere, reglarea temperaturii pentru a susține mama cuprinsă de frisoane, contactul piele-pe-piele și alăptarea, precum și evitarea îndepărtării bebelușului de mamă, pentru niciun motiv – acestea sunt practici raționale, intuitive și sigure, care ajută la sincronizarea sistemului nostru hormonal cu amprenta noastră genetică, oferind un maximum de succes și de satisfacție ambilor parteneri, în această sarcină decisivă a creșterii copiilor.

Copilul, cordonul ombilical si managementul activ

Adaptarea la viața extrauterină este principala sarcină fiziologică pentru bebeluș în a treia etapă. În uter extraordinara placentă îndeplinește funcția plămânilor, a rinichilor, a stomacului și a ficatului pentru bebelușii nostri. Fluxul sanguin către aceste organe este minim până în momentul în care bebelușul respiră prima dată, moment în care încep schimbări uriașe în organizarea sistemului circulator.

În interiorul corpului copilului, pe parcursul a câtorva minute, sângele începe să fie deviat dinspre cordonul ombilical și placentă și, pe măsură ce plămânii se umplu cu aer, este absorbit în circulația pulmonară. Mama Natură ne asigură un rezervor în cordon și în placentă care furnizează sângele suplimentar necesar pentru aceste sisteme pulmonare și organice care abia încep să funcționeze.

Transferul acestui rezervor din placentă în copil se petrece progresiv, sângele intrând în corpul bebelușului cu fiecare contracție a etapei a treia și o parte întorcându-se în placentă între contracții. Plânsul încetinește infuzia de sânge, controlată, de asemenea, de constricția vaselor de sânge din cordon – ambele implicând faptul că bebelușul poate să regleze transfuzia conform propriilor nevoi.

Gravitația influențează transferul sângelui, acesta desfășurându-se optim atunci când bebelușul rămâne la nivelul uterului sau sub acesta, până când încetarea pulsațiilor cordonului ombilical arată că transferul este complet. Acest proces de ” clampare fiziologică” durează de obicei 3 minute, dar poate fi mai lung sau se poate termina într-un singur minut.

Acest sistem elegant și testat în timp, care asigură o cantitate optimă, dar nu standardizată, de sânge de transferat, devine inoperabil prin practica curentă de clampare timpurie a cordonului, de obicei în primele 30 de secunde de la naștere.

Clamparea timpurie a fost adoptată pe scară largă în obstretica occidentală, ca parte a pachetului cunoscut ca managementul activ al etapei a treia. Acesta presupune utilizarea unui agent oxitocinic – un medicament care, la fel ca ocitocina, determină uterul să se contracte puternic – administrat de obicei printr-o injecție în coapsa mamei în timp ce se naște copilul, clamparea timpurie a cordonului și “tracțiunea controlată a cordonului “, adică tragerea de cordonul ombilical pentru expulzia cât mai rapidă a placentei.

Graba devine necesară, deoarece injecția oxitocinică duce, în câteva minute, la contracții foarte puternice care pot bloca placenta neexpulzată, făcând necesară o operație și eliminarea manuală. Se credea de asemenea că, dacă cordonul nu este clampat înainte de începerea efectului oxitocinic, există riscul ca bebelușului să îi fie pompat prea mult sânge din placentă, datorită contracțiilor puternice. Cercetările folosind metilergometrina indică faptul că utilizarea unui agent oxitocic grăbește transfuzia placentară către copil, dar, în cadrul acestui studiu, copiii nu au primit prea mult sânge.

Deși scopul managementului activ este de a reduce riscul de hemoragie la mamă, ”acceptarea pe scară largă a acestei practici nu a fost precedată de studii care să evalueze efectele privării nou-născuților de un volum semnificativ de sânge”.

S-a estimat că procedeul de clampare precoce privează copilul de o cantitate de sânge între 54 și 160 ml, care reprezintă până la jumătate din volumul total de sânge la naștere.

Clamparea cordonului înainte de prima respirație a bebelușului duce la sacrificarea sângelui din alte organe pentru a se stabili transfuzia pulmonara (alimentarea cu sânge a plămânilor). Poate surveni decesul dacă nou-născutul este deja hipovolemic (cu volum redus de sânge).

Când bebelușul este ridicat deasupra uterului înainte de clampare – de exemplu în timpul operației de cezariană – sângele se va scurge înapoi în placentă din cauza gravitației, făcând ca nou-născutul să primească un volum de sânge mai mic decât cel așteptat. Consecința acestui fapt poate fi un risc crescut de probleme respiratorii. Diverse studii au arătat că acest risc, comun la bebelușii născuți prin cezariană, este eliminat dacă este permisă transfuzia placentară completă.

Bebelușul al cărui cordon este clampat prematur pierde, de asemenea, fierul din acel sânge – clamparea timpurie a fost legată de un risc crescut de anemie în primii ani de viață.

Aceste sechele ale clampării timpurii erau recunoscute încă din anul 1801, când Erasmus Darwin scria:

Un alt lucru foarte dăunător pentru copil este legarea și tăierea timpurii a sforii buricului; care ar trebui întotdeauna lăsată nu numai până când copilul a respirat de câteva ori, ci până când încetează orice pulsație a cordonului. Altfel, copilul este mult mai slăbit decât ar trebui, din moment ce o parte din sângelecare ar fi trebuit să ajungă la el este lăsat în placentă.

În cadrul unui studiu, bebelușii prematuri care au beneficiat de o clampare întârziată – cu doar 30 de secunde – au avut mai puțină nevoie de transfuzii, probleme respiratorii mai puțin grave și indicații de rezultate mai bune pe termen lung, în comparație cu cei al căror cordon a fost clampat imediat.

Unele studii au semnalat un risc crescut de policitemie (mai multe celule roșii în sânge) și de icter fiziologic atunci când cordonul este clampat mai târziu. Policitemia poate fi benefică prin aceea că mai multe celule roșii înseamnă mai mult oxigen adus în țesuturi. Riscul ca policitemia să cauzeze îngroșarea sângelui (sindromul hipervâscozității), folosit deseori ca argument împotriva clampării târzii a cordonului, pare să fie neglijabil la copiii sănătoși.

Icterul fiziologic se produce aproape sigur atunci când copilul își primește porția întreagă de sânge și este cauzat de descompunerea excesului normal de sânge, care produce bilirubină, pigmentul ce dă aspectul galben al copilului cu icter. Nu există însă nicio dovadă a unor efecte adverse ale acestui icter ușor. Dimpotrivă, icterul, care apare la aproape toți nou-născuții într-o oarecare măsură, poate fi chiar benefic, datorita proprietăților sale puternic antioxidante.

Clamparea precoce a cordonului mai are și dezavantajul de a priva copilul de sângele placentar bogat în oxigen, pe care Mama Natură îl pune la dispoziție pentru a alimenta bebelușul până când este stabilită respirația. În situații de criză – de exemplu, dacă nou-născutul are nevoie de câteva minute pentru a respira singur – acest rezervor de sânge oxigenat îl poate slava, dar, în mod ironic, practica standard este de a taia cordonul imediat dacă este necesară resuscitarea.

Circulația placentară funcționează, atunci când cordonul este intact, ca un canal pentru orice medicament administrat mamei, fie în timpul sarcinii, în travaliu sau în a treia etapa. Garrison (comunicare personală) raportează ca Narcanul, un medicament care îi este necesar câteodata copilului pentru a contracara efectul sedativ al medicației analgezice, precum petidina (Demorol), dată mamei în travaliu, poate fi administrat eficient prin venele mamei, în etapa a treia, trezind nou-născutul în câteva secunde.

Descoperirea recentă a proprietăților uimitoare ale sângelui ombilical, în special celulele stem pe care le conține, crește nevoia de a-i asigura nou-născutului o porție întreaga din acesta. Aceste celule apar numai în această etapă a dezvoltării și vor migra către măduva osoasă a bebelușului curând după naștere, transformându-se în diverse tipuri de celule hematoformatoare.

Managementul activ și mama

Managementul activ (administrarea de oxitocinice, clamparea precoce și tracțiunea controlată a cordonului) reprezintă o altă extindere a amestecului în etapa a treia, care a început la mijlocul secolului al XVII-lea, cand barbații care asistau nașterile au început să oblige femeile să stea în pat, iar clamparea cordonului ombilical a fost introdusă pentru a cruța așternuturile.

Tracțiunea cordonului a fost recomandata pentru prima dată de Mauriceau în 1673, din teama că uterul s-ar putea închide înainte ca placenta să fie expulzata în mod spontan. De fapt, postura culcată (întinsă în pat), folosită tot mai mult sub supravegherea doctorilor, înseamnă că o expulzie spontană a placentei este mai puțin probabilă: poziția în picioare, folosită în mod tradițional de femei și de moașe favorizează căderea placentei, cu ajutorul gravitației.

Primul oxitocinic utilizat medical a fost ergotul, derivat dintr-o infecție fungică a secarei. Ergotul se folosea de către moașele europene în secolele XVII și XVIII. Utilizarea lui era, însă, limitată de toxicitatea sa. În anii 1930 a fost rafinat și transformat în ergometrină, iar spre sfârșitul anilor 1940 unii doctori îl utilizau preventiv, nu numai terapeutic, pentru hemoragia post-partum. Posibilele efecte adverse ale derivatelor ergotului includ creșterea tensiunii arteriale, greață, vomă, dureri de cap, palpitații, hemoragie cerebrală, stop cardiac, convulsii și chiar deces.

Ocitocina sintetică, ce imită efectele ocitocinei naturale asupra uterului femeii însărcinate, a fost comercializată prima dată în anii 1950 și a înlocuit în mare ergometrina, deși un medicament combinat, numit sintometrină, este înca utilizat, mai ales în situații de hemoragie severă. Syntocinonul (medicamentul oxitocinic) provoacă o creștere în intensitate a contracțiilor, în timp ce ergometrina provoacă o singura contracție mare și “tonică”, care mărește riscul de blocare a placentei. Ergometrina intervine, de asemenea, în procesul de separare a placentei, crescând riscul de separare placentară parțială.

Recent, managementul activ a fost proclamat drept “practica obișnuită de gestionare aleasă pentru femeile însărcinate cu un singur copil cu naștere vaginală în maternitate”, mai ales datorită rezultatelor studiului Hinchingbrooke, care compară managementul activ cu cel “expectativ” (fiziologic).

În acest studiu, care a inclus numai femei cu risc scăzut de hemoragie, managementul activ a fost asociat cu o rată de hemoragie post-partum (pierdere de sânge de mai mult de 500 ml) de 6.8%, comparativ cu 16.5% pentru managementul expectativ (non-activ). Rata de hemoragie post-partum severă (pierdere mai mare de 1000 ml) a fost mică în ambele grupe – 1.7% pentru cel activ și 2.6% pentru cel expectativ.

Autorii noteaza în continuare că, conform acestor cifre, zece femei ar avea nevoie de management activ pentru a preveni o singură hemoragie post-partum. Ei adaugă:

“unele femei pot avea un risc personal de HPP mic, fără importanță comparativ cu efectele intervenției în ceea ce ar fi fost, altfel, o naștere fără complicații, în timp ce altele pot dori să se ia toate măsurile pentru a preveni HPP”

Citind acest document, trebuie să ne întrebam cum de aproape 1 din 6 femei au sângerat după ce li s-a aplicat un management ”fiziologic„ și dacă nu cumva una sau mai multe componente ale practicilor obstreticii moderne nu a crescut, de fapt, rata hemoragiilor.

Botha a asistat la peste 26000 de nașteri ale femeilor Bantu, pe parcursul a peste 10 ani, și raportează că “rareori s-a văzut o placentă blocată ” , iar ”transfuzii de sânge pentru hemoragie post-partum nu au fost niciodată necesare”. Femeile Bantu expulzează și copilul și placenta din poziția ghemuită, iar asupra cordonului nu se acționează până când placenta nu este expulzată, cu ajutorul gravitației.

Există unele dovezi că practica clampării cordonului, care nu este adoptată de culturile indigene, contribuie atât la HPP cât și la blocarea placentei, prin reținerea sângelui (în jur de 100 ml) în placentă. Aceasta duce la mărirea în volum a placentei, iar uterul nu se poate contracta suficient și eficient, expulzia devenind mai dificilă.

Alte practici occidentale care pot contribui la riscul de HPP includ utilizarea ocitocinei pentru declanșarea și grăbirea travaliului, epiziotomia sau trauma perineală, utilizarea forcepsului, cezariana și cezariana prematură (datorită problemelor placentare).

Gilbert notează că ratele de HPP din spitalul ei din Marea Britanie s-au dublat, de la 5% între 1969-1970, la 11% între 1983-1985, și concluzionează: ”schimbările procedurilor din sala de naștere din ultimii 20 de ani au avut ca rezultat reapariția HPP ca problemă semnificativă ”. Mai exact, ea leagă riscul crescut de sângerare de inducția nașterii folosind oxitocina,de utilizarea forcepsului, de primul și al doilea stagiu prelungite (dar nu de împinsul prelungit) și de utilizarea epiduralei, care crește șansele să fie utilizat forcepsul și să aibă loc o etapă a doua prelungită.

Așa cum s-a remarcat, practicile occidentale nu facilitează mamei propria producție de ocitocină și nici nu se acordă atenție reducerii nivelului de adrenalină în minutele imediat după naștere, situații care sunt, din punct de vedere fiziologic, apte de a îmbunătăți contracțiile uterine și, deci, de a reduce hemoragia.

Clamparea cordonului, în special într-un stadiu incipient, poate duce la forțarea sângelui suplimentar blocat în placenta, datorita contracțiilor, înapoi în circuitul sangvin al mamei. Această hemoragie feto-maternă (HFM) crește probabilitatea unor viitoare incompatibilități de grupă sangvină, care se întâmplă atunci când sangele bebelușului intră în fluxul de sânge al mamei, cauzând o reacție imunologică ce se poate reactiva la o următoare sarcină, distrugând celulele de sânge ale copilului și cauzând anemie sau chiar deces.

Utilizarea ocitocinei, care intensifică contracțiile, fie în timpul travaliului, fie în etapa a treia, a fost legată, de asemenea, de un risc crescut de HFM, precum și de probleme de incompatibilitate de grupă sangvină.

Organizația Mondială a Sănătății, în publicația proprie Îngrijirea în nașterea normală: ghid practic din 1996, argumentează:

”Pentru o populație sănătoasă (asa cum este situația în majoritatea țărilor dezvoltate), pierderea de sânge post-partum de până la 1000 ml poate fi considerată fiziologică și nu necesită alt tratament în afară de ocitocinice ”

Privitor la ocitocina de rutină și la tracțiunea controlată a cordonului, OMS avertizează:

“recomandarea unor asemenea politici ar presupune ca beneficiile acestui tip de management să compenseze riscurile, dacă nu chiar să le depășească, inclusiv pe cele rare, dar serioase ce se pot manifesta în viitor”.

Alegerea unei etape a treia naturale

A alege să previi administrarea de rutină a oxitocinei, clamparea târzie (sau deloc), expulzarea placentei prin efort propriu, toate acestea necesită o bună chibzuință, angajament, precum și alegerea unor asistenți la naștere care să aibă experiență și să se simtă confortabil cu aceste alegeri.

Totuși, o etapă a treia naturală este chiar mai mult de atat – trebuie să asigurăam respectul pentru procesele emoționale și hormonale prin care trec atât mama cât și copilul, amintindu-ne unicitatea acestui moment. Michel Odent subliniază importanța de a nu întrerupe, nici măcar prin cuvinte, și consideră că,în mod ideal, proaspăta mămică se simte neobservată și neinhibată în prima ei întâlnire cu bebelușul. Acest nivel de neinterferență este neobișnuit, chiar și în nașterile acasă sau în centrele de naștere.

A treia etapă reprezintă o primă întâlnire, care creează o amprentă puternică asupra relației dintre mamă și copil. Atunci când amândoi sunt neafectați de medicație și liniștiți, pe deplin prezenți și alerți, sunt atinse noi posibilități și descoperim mai mult despre noi inșine și despre originile sacre ale capacității noastre de a iubi.

Această lucrare a fost publicată în cartea Lotus Birth de Shivam Rachana, Greenwood Press, Melbourne, Australia, 2000.

      O să scriu articolul ăsta presupunând că ai fost să vezi Avatar. Cred că era aproape imposibil să-l ratezi, mai ales după cât de greu mi-a fost să fac o rezervare la el. Iar dacă totuşi nu l-ai văzut, întreabă un prieten. El sigur l-a văzut.

     Mi-ar plăcea să am şi eu o treabă din asta. Un mic Avatar. De vro’ 3 metri. Adică cu 1,20 m mai sus. Aceste calcule nu au legătură cu articolul. Dar ar fi interesant, nu crezi? M-aş plimba toată ziua cu el. Printre munţi şi cascade şi fluturi verzi. Un fel de cai verzi, cum ar putea spune unii.

     Legând acest film de subiectul meu favorit (naşterea) , îmi dau seama că domnul James nu a scris nimic pe acolo despre cum se nasc şi cum sunt primiţi în lume micuţii Na’vi. Adică Apocalypto, al lu’ Mel Gibson a avut o super naştere. Cam asta ar fi dezamăgirea faţă de filmul lui James Cameron: nu a pus şi el o naştere, eu zic că mergea. Ecologie, natură, umanitate, sentimente, valori puternice, conexiune, putere, viaţă, dăruire – sunt şi parte din naştere. Pe Pandora sigur încă mai sunt.

     Dar ne putem imagina cum ar fi şi pentru noi. În România. Să naştem liber. Şi să fim noi însene. Puternice.
     Azi, în România, în special in mediul urban, naşterea normală se numeşte altfel: Cezariană. Asta este referinţa, noul mod de a da naştere. De ce?
     Nu ştiu… poate majoritatea femeilor din Bucureşti, de exemplu, se simt în siguranţă alegând cezariana. Poate pentru cele care aleg cezariana ea reprezintă o variantă mai confortabilă. Poate există o teamă faţă de naşterea naturală. Poate poveştile triste cu accente tragice ale unor naşteri vaginale oribile ne duc către cezariană. Cred că este posibil ca teama, furia, frustrarea, agonia femeilor care nasc vaginal (dar inuman) în jurul nostru să ne sperie.
     Poate pentru unii medici este mai confortabil să fie de acord sau să recomande o cezariană făra ca aceasta sa fie necesară. Şi medicii au familii, au nevoie de odihnă, de timp liber, de o viaţă personală. Este foarte greu să fii la dispoziţia mamelor care urmeaza să nască zi şi noapte, 4, 5 săptămâni pentru fiecare gravidă.
Şi totuşi care-i problema mea? M-am întrebat şi eu – de ce sunt tristă când o fosta colegă îmi spune că nu va naşte la Polizu, acolo se aprobă cam greu cezarienele…
Oare nu pierdem nimic? Ştiu, atât mama cât şi copilul respiră, funcţiile vitale sunt în parametri normali. (Deşi experţii OMS ne spun că acolo unde rata cezarienei creşte peste 15 %, cresc foarte mult şi riscurile de deces matern. Comparaţi cu aproximativ 80% în unele maternităţi bucureştene. Sau mai bine nu.) Dar dacă mai era ceva? Oare mai era ceva?
     Cezariana a devenit o intervenţie foarte sigură. Pentru procentele în care ea este necesară asta este foarte bine. Riscurile acestei operaţii au scăzut foarte mult în ultimii 50 de ani. Când salvezi o viaţă, restul devine secundar. Dacă fac o cezariană necesară, eu cred că există mecanisme pentru a reface echilibrul.
     Dar dacă aleg să repar ceva care nu e stricat? Când o fiinţă se pregăteşte pentru noul mediu de viaţă, ea are doar nevoi fizice? O mamă care naşte are doar nevoi fizice? Psihicul, emoţiile, comportamentul matern şi al copilului, hormonii care orchestrează totul? Nu sunt toate legate?
     Eu cred că e simplu. Nu mai trebuie demonstrat nimic. Au demonstrat-o studiile, medici endocrinologi, epidemiologi, neurologi, moaşe, psihologi, psihiatri, pediatri, obstetricieni, toate specialităţile medicale, toate dovezile medicinii moderne ne arată ceva: naşterea influenţează mama şi copilul pe termen scurt şi lung. Pe toate planurile.
     Bine, dar noi suntem în România, ce să facem aici? Noi nu avem putere, nu avem cum să obţinem nimic. Urmează mici suspine înăbuşite… Serios? Mai gândeşte-te odată.
     Eu aleg să cred în schimbare. Să cred că noi naştem. Copiii noştri se nasc. Ştim să facem asta. Ne putem urma instinctul, ne putem găsi resurse interioare. În siguranţă.
     Eu am încredere să nasc? Da! Tu ai putere să naşti? Da! Caut-o, dacă n-o afli din prima. S-a mai pus praf…
     Este posibilă în România o naştere liberă, pozitivă, umană?

Da!

de Irina Popescu, Educator Prenatal Lamaze

Cercetarea asupra Sănătăţii Primare

O nouă eră în Cercetarea  Sănătăţii

Publicată trimestrial de către Centrul de Cercetare asupra Sănătăţii Primare

Naşterea pe tărâmul Utopia

Ianuarie 2031

Aşa cum ştie toată lumea, ţara noastră – Utopia – este un teritoriu independent.

În ciuda nivelului nostru ştiințific şi tehnologic înalt, ne-am păstrat şi chiar ne-am dezvoltat trăsăturile culturale principale. În mod special, ne-am dezvoltat capacitatea de a concepe proiecte nerealiste şi de a transcende limitele corectitudinii politice. Vom ilustra detaliile specifice utopianului prin istoria naşterii.

În 2010 două celebrităţi locale au ales să nască prin cezariană. Aşa se face că naşterea a devenit unul dintre subiectele principale de discuţie în mass-media. Toţi au realizat că în fiecare an rata cezarienelor era mai mare decât în anul precedent. Părerea dominantă era în favoarea recomandărilor autoritare ale Organizaţiei Sănătăţii din Utopia (OSU). Pentru a face faţă unei asemenea situaţii fără precedent, directorul OSU a decis să organizeze o întâlnire multidisciplinară.

Mai întâi a vorbit un statistician . A prezentat grafice impresionante, începând cu 1950, când tehnica cezarienei transversale, la nivelul segmentului inferior, a înlocuit procedura tradiţională. Conform previziunilor sale, era foarte probabil ca după 2020 cezariana să fie modalitatea obişnuită de a naşte. Un binecunoscut obstetrician s-a simţit dator să comenteze imediat aceste date. El a susţinut că ar trebui să privim aspectul pozitiv al acestui nou fenomen. A explicat cum cezariana ajunsese o operaţie uşoară, rapidă şi sigură. Era convins că în viitorul apropiat majoritatea femeilor va prefera să evite riscurile asociate naşterii pe cale vaginală. Pentru a-şi susţine punctul de vedere asupra siguranţei cezarienei, el a prezentat o statistică de origine canadiană, dată publicităţii în 2007, cu mai mult de 46.000 de cezariene elective pentru prezentaţie pelviană la 39 de săptămâni cu zero decese materne, şi una americană, publicată în 2009, cu 24.000 de cezariene repetate cu un singur caz de moarte neonatală. A mai explicat că, în multe situaţii, o cezariană electivă pre-travaliu este de departe cea mai sigură cale de a naşte. În vreme ce el concluziona că ”nu putem opri progresul”, limbajul corporal al unei moaşe a sugerat că era ceva ce medicul nu înţelesese.

O femeie foarte elocventă, preşedinte al AND (Asociaţia pentru Naştere cu Dragoste) a reacţionat imediat la concluzia medicului. Mai întâi, ea l-a întrebat ce criterii folosea pentru a evalua siguranţa cezarienei. Desigur, el a menţionat numai ratele de mortalitate şi de îmbolnăvire perinatale şi materne. Apoi preşedintele AND a explicat că această listă limitată de criterii fusese stabilită cu mult timp în urmă, înaintea secolului al XXI-lea, şi că o diversitate considerabilă de discipline ştiinţifice sugerau în prezent o listă de noi criterii pentru a evalua practicile de obstetrică şi moşit. Acesta a fost punctul de răscruce al acestei istorice întâlniri mutlidisciplinare.

Profesorul de endocrinologie s-a alăturat imediat acestui argument elocvent şi convingător. După ce s-a referit la un ansamblu de date privind efectele comportamentale ale hormonilor implicați în naştere, el a putut convinge uşor audienţa să tragă concluzia că, pentru a putea avea copii, femeile au fost programate să elibereze ”un cocktail de hormoni ai iubirii”. El a dezvăluit cum, în prima oră de la naştere, hormonii fetali şi materni eliberaţi în timpul procesului naşterii nu sunt încă eliminaţi şi au fiecare un rol specific în interacţiunea dintre mamă şi nou-născut. Cu alte cuvinte, a adăugat, mulţumită perspectivei hormonale, acum putem interpreta conceptul de perioade critice introdus de oamenii de ştiinţă behaviourişti/comportamentişti: o serie de pionieri în acest domeniu au înţeles, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, că la toate mamiferele există, imediat după naştere, o perioadă trecătoare care nu se va mai repeta şi care este crucială în ataşamentul mamă-copil. El a îndrăznit să tragă concluzia următoare: combinând datele pe care le furnizase cu rezultatele nenumăratelor studii epidemiologice care sugerează că felul în care ne naştem are consecinţe pentru toată viaţa, este clar faptul că capacitatea de a iubi se dezvoltă într-o mare măsură în perioada perinatală. Obstetricianul se holba la el.

După aceste concluzii ale profesorului de endocrinologie, şeful departamentului de epidemiologie al OSU nu putea să rămână tăcut. Acest epidemiolog avea un interes special pentru Cercetarea asupra Sănătăţii Primare. Adunase pe cont propriu sute de studii publicate, studuii care detectau factorii de risc din perioada perinatală pentru o diversitate de stări patologice de la maturitate, adolescență sau copilărie. A trecut în revistă cele mai valoroase studii, mai ales pe cele care cuprindeau un număr imens de subiecți. A rezumat rezultatele cercetărilor sale, observând că atunci când cercetătorii studiază, din punctul de vedere al Cercetării asupra Sănătăţii Primare, stările patologice care pot fi interpretate ca diferite tipuri de handicap al capacității de a iubi (de a-i iubi pe ceilalți sau de a se iubi pe sine), întotdeauna detectează factori de risc în perioada perinatală. Referindu-se la comentariile preşedintelui AND privind nevoia de noi criterii pentru evaluarea practicilor din domeniul obstetricii şi al moşitului, el a subliniat nevoia de a gândi pe termen lung. În final, a prezentat Banca de Date a Cercetării asupra Sănătăţii Primare ca fiind o unealtă pentru a ne antrena în gândirea pe termen lung.

Apoi o doamnă genetician a ridicat mâna nerăbdătoare. Ea a prezentat conceptul de ”expresie a genelor” ca fiind un alt mod de a intrepreta consecinţele de lungă durată ale evenimentelor pre- şi perinatale. A explicat că unele gene din materialul genetic pe care fiinţele umane îl primesc la concepţie se vor retrage fără a dispărea. Fenomenul de expresie a genelor este influențat mai ales de factori care ţin de mediu, în timpul perioadelor pre- și perinatale. Obstetricianul era din ce în ce mai atent şi mai curios, ca şi când ar fi descoperit un nou subiect. Una dintre justele sale întrebări despre originea stărilor patologice şi a trăsăturilor de personalitate i-au dat doamnei genetician şansa de explica faptul că natura unui factor de mediu este deseori mai puțin importantă decât momentul interacţiunii. Ea a explicat conceptul de perioadă critică pentru interacţiunea gene-mediu. Prezentarea ei a dat naştere unei fructuoase conversaţii interdisciplinare. Epidemiologul a sărit să răspundă unor întrebări ale unui medic generalist, oferind mai multe detalii despre noile funcţii ale Bazei de Date ale Cercetării asupra Sănătăţii Primare, printre care cea de a oferi indicii despre perioada critică pentru interacţiunea gene-mediu în legătură cu diferite stări patologice sau trăsături de personalitate.

Un bacteriolog, care se ţinuse în umbră de la începutul întâlnirii, a subliniat că minutele care urmează naşterii sunt cruciale şi din punctul său de vedere. Puţini oameni au înţeles înainte că, în momentul naşterii, nou-născutul este lipsit de microorganisme, iar câteva ore mai târziu milioane de microbi îi vor fi colonizat corpul. El a explicat că, deoarece anticorpii numiţi IgG trec uşor prin placenta umană, anticorpii familiari mamei îi vor fi familiari şi nou-născutului lipsit de microorganisme. Dacă nou-născutul este invadat imediat de germenii prietenoşi purtaţi de mamă el este protejat de microbii nefamiliari şi potenţial periculoşi. El a observat că atunci când copiii se nasc prin vagin există garanţia că ei vor fi mai întâi contaminaţi de o multitudine de microbi purtaţi de mamă, spre deosebire de cei născuţi prin cezariană. Pentru a sublinia importanţa chestiunii, el a menţionat că flora noastră intestinală este în mare măsură creată în timpul minutelor de după naştere, consideraţie utilă acum când am aflat că această floră intestinală reprezintă 80% din sistemul nostru imunitar.

Bacteriologul a fost de acord atunci când un consultant de nutriţie a nou-născutului a adăugat că, în mediul potrivit, dacă mama şi nou-născutul nu sunt separaţi deloc, există o posibilitate ridicată ca acesta să găsească singur sânul în prima oră după naştere şi să consume colostrul timpuriu cu microbii săi prietenoşi, cu anticorpii locali specifici şi cu substanţele anti-infecţioase. Consumul colostrului timpuriu are probabil consecinţe pe termen lung, cel puţin prin influenţa asupra felului în care se stabileşte flora intestinală.

Directorul OSU părea, în mod evident, mulţumit de felul în care progresa întâlnirea interdisciplinară pe care o organizase. L-a rugat pe un filozof în vârstă, considerat înţeleptul comunităţii, să tragă concluziile. Filozoful a explicat că nu ar trebui să ignorăm dimensiunea specific umană şi că ar trebui să gândim, în primul rând, în termeni de civilizaţie. S-a referit la datele oferite de epidemiolog. În studiile pe care le prezentase, fusese deseori nevoie de numere mari de subiecți pentru a fi detectate tendinţele şi efectele importante din punct de vedere statistic. Aceasta ne aminteşte că, în chestiunile care implică oamenii, deseori trebuie să uităm de indivizi, de anecdote şi de cazuri particulare şi să atingem dimensiunea colectivă şi, prin urmare, culturală. Din ceea ce fusese spus în timpul întâlnirii, era clar că umanitatea se afla într-o situaţie fără precedent pe care a rezumat-o într-un mod foarte concis. Astăzi, a spus el, numărul femeilor care îşi nasc copiii şi placentele mulţumită eliberării unui adevărat cocktail de hormoni ai dragostei se apropie de zero. Ce se va întâmpla în termeni de civilizaţie dacă continuăm pe acest drum? Ce se va întâmpla peste două sau trei generaţii dacă hormonii dragostei nu mai sunt eliberaţi în perioada critică din preajma naşterii?

După o atât de elocventă concluzie, directorul OSU i-a rugat pe participanţi să-şi exprime propriile puncte de vedere despre nevoia de a controla rata de cezariene. Toţi, chiar şi obstetricianul, au fost de acord că nevoia de acţiune este necesară, chiar urgentă.

Astfel, o a doua întâlnire a fost planificată cu scopul de a găsi soluţii eficiente.

****************************************

La începutul celei de-a doua întâlniri, directorul OSU i-a întrebat pe participanţi dacă au de sugerat strategii care să ajute la controlul ratei cezarienelor şi a altor intervenţii obstetrice. Obstetricianul a prezentat un proiect ”de evaluare a eficacităţii unei strategii multifaţetate pentru îmbunătăţirea indicaţiilor de cezariană”. Nimeni nu a fost atent. Un doctor care absolvise de curând a vorbit despre nevoia de a reconsidera educaţia studenţilor la Medicină şi la Moaşe. Directorul şcolii de moaşe a replicat imediat că în toată lumea au existat multe încercări de a înnoi educaţia moaşelor şi a doctorilor, incluzându-i pe specialişti, fără a avea efecte pozitive importante asupra naşterii. Câţiva participanţi au vorbit despre stimulente financiare care să scadă rata de intervenţii obstetrice. Directorul OSU a intervenit şi a subliniat faptul că această strategie fusese deja încercată fără succes în câteva ţări, şi că, mai mult, rata de cezariene creşte în toate ţările, indiferent de sistemul de sănătate: ar trebui, prin urmare, să luăm în considerare alţi factori. A adăugat că există riscul de a creşte frecvenţa naşterilor lungi şi dificile pe cale vaginală prin abuzarea de substitute farmacologice pentru hormonii naturali. Acest efect este inacceptabil într-o vreme în care cezariana a devenit o operaţie atât de uşoară şi de rapidă. Prioritatea ar trebui să fie cea de a încerca mai întâi să se facă naşterile cât mai uşoare pentru a reduce nevoia de intervenţii obstetrice în general.

În mod neaşteptat, punctul de cotitură al discuţiei a intervenit atunci când o doamnă neuropsiholog, cunoscută în toată lumea pentru studiile ei asupra comportamentului speciei mantis religiosa, o varietate a călugăriţei – a intervenit pentru prima oară. Ea a explicat că, prin combinarea studiilor ei ştiinţifice cu experienţa sa de mamă, ajunsese la o înţelegere clară a nevoilor fundamentale ale femeilor aflate în travaliu. În general, a spus ea, mesajele trimise de către sistemul nervos central către organele genitale sunt inhibitorii. Ea a înţeles această regulă simplă pe când studia comportamentul de împerechere al mantis religiosa. În timpul actului sexual femela acestei specii mănâncă deseori capul masculului, o modalitate radicală de a elimina mesajele inhibitorii! Astfel, activitatea sexuală a masculului este întărită în mod radical şi şansele de a concepe cresc. Ea înţelesese faptul că efectul inhibitoriu al sistemului central nervos asupra tuturor episoadelor vieţii sexuale este o regulă generală. A avut multe ocazii de a confirma această regulă şi, în mod interesant, a înţeles mai bine acest fapt după ce a născut primul copil. Este convinsă că reducerea activității ei neocorticale a fost principalul motiv pentru care această naştere a fost atât de uşoară şi de rapidă. Ea le-a reamintit tuturor că fiinţele umane sunt caracterizate de dezvoltarea enormă a acelei părţi a sistemului nervos central, numită neocortex. Neocortexul ei fusese, în mod evident, în stare de odihnă atunci când ea era în travaliu din moment ce a uitat multe detalii cu privire la locul în care născuse. Îşi aminteşte vag că se afla într-un loc destul de întunecat şi că nu era decât o moaşă prin apropiere, care croşeta într-un colţ. Îşi aminteşte, de asemenea, că într-o anumită fază a travaliului a vomitat, iar moaşa a spus doar: ”Asta mi s-a întâmplat şi mie când am născut al doilea copil: e normal”. Deşi totul era destul de vag în memoria ei, era convinsă că acest comentariu discret rostit cu o voce maternă şoptită i-a uşurat travaliul. Alături de acea figură maternă experimentată şi calmă se putea simţi în perfectă siguranţă. Înţelegea retrospectiv că au fost întrunite toate condiţiile pentru reducerea activităţii neocortexului său. Se putea simţi în siguranţă fără să se simtă observată, în semi-întuneric şi în linişte. Sugestia ei practică, după ce a combinat ceea ce învăţase ca neuropsiholog şi ceea ce învăţase ca mamă, a fost cea de a reconsidera criteriile folosite în selecţia studenţilor la Moaşe. Candidaţilor la şcoala de moaşe ar trebui să li se pună în viitor condiţia următoare: să fi avut o experienţă personală a naşterii fără vreo intervenție medicală şi de a o considera o experiență pozitivă.

Obstetricianul nu s-a simţit comfortabil cu această sugestie, susţinând că lucrase cu moaşe minunate care nu erau mame. Directorul şcolii de moaşe a adăugat că toată lumea cunoaşte moaşe bune care nu sunt mame. Cu toate acestea, datoria ei este de a garanta că moaşele absolvente ale şcolii sale au trăsături de personalitate care să facă prezența lor alături de o femeie în travaliu cât mai puţin deranjantă. De aceea, nu-şi poate imagina criterii mai bune decât cele sugerate de către neuropsiholog.

Pentru că această sugestie depăşea limitele obişnuite ale corectitudinii politice a fost imediat considerată de către aproape toată lumea ca fiind acceptabilă pe tărâmul Utopia.

Apoi s-a auzit o voce masculină dintr-un colț al camerei. Era vocea unui tânăr tehnician al cărui rol era de a înregistra întâlnirea: ”Ca simplu martor, pot pune o întrebare naivă? Cum ar fi dacă şi pentru a te califica drept obstetrician condiţia ar fi să ai experienţa unei naşteri fără intervenţii medicale şi de a considera această naştere o experienţă pozitivă?”

În acel moment a fost ca şi cum toţi cei din sală ar fi fost în situaţia lui Arhimede care a strigat ”Evrica!”… Un entuziasm colectiv de neuitat! A devenit imediat evident pentru toţi participanţii că un astfel de proiect era destul de nerealist pentru a fi adoptat fără alte discuţii și fără întârziere în Utopia.

Un comitet a fost imediat creat pentru a organiza o perioadă de tranziţie de 15 ani.

*****************************************************************

Astăzi, ianuarie 2031, putem oferi statistici valoroase, din moment ce perioada de tranziție s-a terminat în 2024. Aceste statistici sunt impresionante.

Rata de mortalitate perinatală este la fel de scăzută ca în alte ţări cu standarde de viaţă similare. Rata transferurilor în unități pediatrice a scăzut în mod dramatic. Nu a mai fost niciun caz de naştere cu forceps de patru ani. De vreme ce prioritatea este de a evita travaliile lungi şi dificile pe cale vaginală, utilizarea ventuzelor şi a medicamentelor este extrem de rară. Mai important, rata de cezariene este de trei ori mai scăzută decât înaintea perioadei de tranziţie. Rata alăptării la şase luni este de peste 90%. Un psihiatru de copii a menționat deja faptul că autismul este mai puţin întâlnit decât în trecut. Dacă respectatul filozof– înţeleptul comunităţii – ar mai fi fost în viaţă, ar fi declarat că acum, pe tărâmul Utopiei, cele mai multe femei dau naştere copiilor şi placentelor mulțumită eliberării unui ”cocktail de hormoni ai iubirii”.

Noul director al OSU şi echipele sale pregătesc articole pentru mass-media internațională. Au lansat un apel pentru slogane de 5 cuvinte pentru a răspândi urgent vestea într-un mod concis şi eficient. Acesta este sloganul ales:

NUMAI UTOPIA POATE SALVA UMANITATEA!

Michel Odent

************************************************************

GRAN CANARIA

Un pas către Utopia

Aşa cum Thomas Moore ştia deja acum 500 de ani, Utopia este o insulă în Atlantic.

Nu pierdeţi

CONFERINŢA MIDATLANTICĂ DESPRE CRECETAREA ASUPRA SĂNĂTĂȚII  PRIMARE  ŞI A NAŞTERII

Las Palmas, Februarie 26-28, 2010

Din prestigioasa Sală simfonică a Centrului de conferinţe al Insulelor Canare (1656 de locuri) veţi putea vedea oceanul. Veţi visa la Renaşterea Zeiţei Dragostei, cea care s-a născut ”din spuma valurilor”.

Pentru a pregăti viitorul, conferința va prezenta mai întâi o trecere în revistă a progreselor ştiinţifice şi tehnice celor mai recente şi spectaculoase care vor influența istoria naşterii.

Participarea lui Micheal Stark, drept creator al tehnicii rapide, simplificate şi sigure a cezarienei, va simboliza progresul tehnic. Participarea lui Kerstin Uvnas-Moberg, expert mondial asupra efectelor comportamentale ale ocitocinei, va simboliza progresul ştiinţific. Nevoia de acțiune va fi subliniată de participarea lui Anthony Costello, profesor de Sănătate Internaţională la Institutul pentru Sănătatea Copilului din Londra, şi cea a lui Mario Merialdi, coordonator pentru sănătatea maternă şi perinatală la OMS.

Practicieni invitaţi şi utopienii aleşi vor avea ultimul cuvânt.

Oricine poate participa activ la conferinţă prezentând un poster, participând la trei dintre cele 27 de workshop-uri sau la unul dintre cele două forumuri.

Vizitaţi: www.wombecology.com

Conferinţa le este deschisă tuturor celor interesaţi de viitorul omenirii.

Daţi vestea mai departe!

tradus de:  Andreea Ursu

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/10/13/nasterea-pe-taramul-utopia/feed/ 6 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/ce-isi-va-aminti-copilul-tau-noi-descoperiri-legate-de-memoria-timpurie-si-cum-ne-afecteaza-acest-lucru/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/ce-isi-va-aminti-copilul-tau-noi-descoperiri-legate-de-memoria-timpurie-si-cum-ne-afecteaza-acest-lucru/#comments Thu, 06 Aug 2009 13:23:27 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=145 Multora dintre noi li s-a spus la un moment dat că e ceva normal pentru copii să nu îşi amintească mai nimic din ceea ce li se întâmplă până în jurul vârstei de 2 ani. Experienţele emoţionale dureroase din copilăria timpurie nu vor avea, deci, nici un efect pe termen lung. Aceste cuvinte ar fi cumva liniştitoare, dacă nu ar sugera şi faptul că micuţii noştri nu îşi vor aminti nici dragostea pe care le-o oferim … aşa că nici dragostea aceasta nu are un impact pe termen lung. Pe măsură ce ştiinţa începe să dezvăluie tot mai multe din misterele creierului şi memoriei, sfaturi precum cele de mai sus îşi vor pierde încet relevanţa. Fiecare experienţă emoţională importantă – fie că este plină de bucurie sau de durere – este stocată în memorie şi are un impact durabil asupra sistemului nervos al unui bebeluş ori copil. Modul în care simţim lumea ca bebeluşi ne influenţează, pe termen lung, personalitatea în dezvoltare, stilul emoţional şi de relaţionare. Există mai multe tipuri de “memorie”, pe lângă poveştile pe care ni le putem aminti conştient. Şi mai trebuie să ştim că ne “amintim” mult mai multe decât ne dăm seama.

În cadrul sistemului limbic al creierului – zona asociată cu procesarea emoţiilor – se află amigdala şi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoţionale încărcate de teroare, groază şi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naşterea, aşa că bebeluşii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoţii intense, chiar dacă nu pot înţelege conţinutul acestora şi relaţia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluşii sunt relativi inapţi în a-şi organiza memoria în funcţie de secvenţialitatea evenimentelor. De foarte puţine ori îşi poate cineva aminti conştient lucruri din vremea când era bebeluş. Şi totuşi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conţinutului emoţional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoţie şi senzaţie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenţează modul în care ne vom relaţiona ca adulţi.

Aşa cum memoria poate fi împărţită în două categorii, memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: “explicită” şi “implicită”. Capacitatea memoriei explicite îşi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conştientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naştere, sau poate de dinainte, este inconştientă şi este codificată în “aduceri-aminte” emoţionale, senzoriale şi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima şi cu „stomacul”, cu implicaţii durabile asupra modului de gândire, de simţire şi de comportare.

Procesul “uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conştiente. Chiar şi ca adulţi suntem, din fericire, capabili să ştergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaţie de panică sau teroare din care simţim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne “amorţi” în faţa durerii copleşitoare, fie ea fizică sau emoţională. Aceste substanţe chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deşi memoria implicită a traumei va rămâne. Experienţele care sunt prea copleşitoare din punct de vedere emoţional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconştiente la situaţii de stres. Reacţiile exagerate la situaţii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.

Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoţională şi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacţii emoţionale puternice fără să avem amintiri conştiente, sau chiar fără să fim conştienţi! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îşi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacţiona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îşi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îşi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îşi ascunsese, înainte, o pioneză ascuţită în palmă. Nici ea nu îşi înţelegea reacţia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. Aşadar, multe din ceea ce gândim, simţim şi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muşchi, tendoane, viscere. Nici una din experienţele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoţii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut – declanşează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau “îngheaţă”. Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Autor: Robin Grille

Tradus de Noemi Rouă

Articol preluat de pe: www.attachmentparteniing.ro

Trecut, Prezent, Viitor

Când a apărut conceptul de rooming-in şi cine l-a inventat? Prima întrebare are un răspuns simplu: rooming-in s-a născut acum 100000 de ani, în Pleistocen. În acele vremuri copiii se năşteau în peşteri, cu puţină igienă. Mama spăla copilul şi îl alăpta timp de 4-5 ani cu laptele său.

Următorul rooming-in a fost programat iniţial într-un han, dar, din cauza unor probleme tehnice, naşterea s-a produs într-o iesle. Cu acea ocazie, ca şi astăzi, venirea vizitatorilor (păstorii) a împiedicat menţinerea liniştii şi intimităţii necesare după o naştere.

În secolele ce au urmat, femeile au născut oriunde s-a putut, dar mama şi copilul au rămas împreună toată perioada post-natală.

În ultimii cincizeci de ani însă, o dată cu mutarea naşterii în spital, s-a ajuns la ideea că mama şi copilul ar putea sta separat. Conform viziunii ştiinţifice a medicinei noastre moderne, mama care a născut are nevoie de atenţie specială, iar bebeluşul trebuie îngrijit de persoane specializate.

Într-adevăr, măsura a făcut posibilă scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut; în vreme ce la începutul anilor 1900, în vestul lumii au murit 18% dintre copii în primul an de viaţă, în prezent mor mai puţin de 0,5%. Acest rezultat excepţional a fost posibil datorită utilizării antibioticelor, monitorizării suferinţei fetale şi a oportunităţii de a naşte prin cezariană. La scăderea ratei mortalităţii la mamă şi la nou-născut nu a contribuit însă separarea mamei de nou-născut.

Venim acum şi răspundem celei de a doua întrebări: cine a inventat rooming-in-ul modern?

Un neonatolog francez, Pierre Budin, a scris în 1907 o lucrare în care evidenţia faptul că mamele separate prematur de bebeluşii lor îşi pierdeau interesul pentru nou-născuţii care nu erau capabili de vindecare şi hrănire. În timpul celui de-al doilea război mondial, din lipsă de personal, în unele spitale nou-născuţii au fost „cazaţi” împreună cu mamele lor în aceeaşi cameră, cu scopul de a le determina pe acestea să îi îngrijească şi să îi hrănească; au inţeles că în acest mod rata mortalităţii a scăzut simţitor.

Abia după anii ’70 studiile de psihologie neonatală au evidenţiat cât de important a fost pentru binele bebeluşului să rămână lângă mama sa. În particular, studiile lui Bowlby şi apoi ale lui Winnicott şi Brazelton au demonstrat că rooming-in a fost calea de a obţine un ataşament eficient mamă-bebeluş. Posibilitatea de a alăpta şi îngriji nou-născutul au fost alte două avantaje ale rooming-in-ului; la o evaluare făcută la câteva luni de la implementarea unui sistem de rooming-in, s-au constatat beneficii semnificative în relaţia mamei cu copilul.

Încet, s-a înţeles că nou-născutul nu avea nevoie de personal specializat care să-l îngrijească în locul mamei; rolul specialistului era să ajute mai degrabă mama să îşi dezvolte competenţele înnăscute şi instinctive.

În viitor va fi nevoie de structuri şi scheme organizatorice menite să favorizeze legătura mamă-nou-născut. Pentru a evita sa trebuiască să aducem acasă din spital, este nevoie de puţin efort în a aduce puţin din acasă în spital, rooming-in-ul fiind privit ca o fază iniţială a acestei tentative naturale şi simple.

Autor: Alessandro Volta

Tradus de Raluca Cotun-Lupulescu

Articol preluat de pe: www.attachmentparenting.ro

Declanşatori din prezent

Orice mamă este programată biologic să aştepte un suport emoţional sporit atunci când apare bebeluşul ei; are nevoie să fie ţinută în braţe, să se simtă în siguranţă, ascultată de partener, de prieteni, de propria ei mamă sau familie. În timpul sarcinii, la naştere şi în lunile care urmează, mamele sunt mai fragile din punct de vedere emoţional şi au nevoie de mai multă înţelegere. Este un fapt normal.

Taţii sunt protectorii principali ai bunăstării emoţionale a familiei iar lipsa de suport emoţional din partea lor poate costa mult. Unele femei care suferă de DPN relatează că partenerii lor fie nu le sprijină, fie sunt prea dominatori. Dar şi cu cei mai înţelegători parteneri uneori nu este suficient, în fapt ambii părinţi au nevoie de sprijinul susţinut al întregii familii, al prietenilor şi comunităţii.

Ca în toate etapele maternităţii, un suport emoţional crescut este esenţial şi în timpul naşterii. Suportul emoţional plin de atenţie al unui companion are un impact atât de profund încât reduce semnificativ apariţia complicaţiilor medicale. Mamele care sunt acompaniate de o persoană apropiată de sex feminin, dar şi de partenerul lor, au un travaliu mai scurt, o incidenţă redusă de operaţii cezariene, iar bebeluşii lor necesită mai rar terapie neonatală intensivă.

Nu este neobişnuit ca mamele să se simtă împovărate şi indignate, sau chiar să manifeste ieşiri de-a dreptul ostile faţă de bebeluşi. Este nerealist şi nedrept să ne aşteptăm ca toate proaspetele mămici să se simtă pline de bucurie. Schimbările pe care un bebeluş le aduce în viaţa lor pot fi percepute ca un şoc pentru care nimeni nu le-a pregătit. Odată cu sosirea copilaşului iubit, pierdem mult din libertatea noastră, din spaţiul personal, din timpul petrecut cu noi înşine sau cu partenerul. Unele mame simt că statutul lor a dispărut, că nu mai sunt importante şi valoroase. Dacă şi-au întrerupt o carieră, ele experimentează o înfricoşătoare pierdere de identitate. Aşa că este necesar un proces de plângere, prin care să se poată detaşa cu eleganţă de stilul de viaţă aşa cum era el înainte de bebeluş. Pentru că nu anticipase vreun sentiment negativ şi se aşteptase să simtă euforie şi dragoste faţă de bebeluş, mama este dezamăgită de ea însăşi. Simte că a eşuat, iar asta îi intensifică depresia. De aceea, orice mamă are nevoie de suport empatic continuu din partea familiei şi a prietenilor, a celor care au fost deja în aceeaşi situaţie şi o pot ghida pentru a o depăşi. Are nevoie de prieteni care o pot lua în braţe, îi pot împărtăşi propriile lor experienţe şi o pot reasigura că stările ei emoţionale schimbătoare sunt OK.

Dacă o mamă se simte tristă şi plânge, asta nu indică neapărat o depresie. Plânsul este modul natural al organismului de a se elibera de suferinţa emoţională. Dacă o mamă plânge, în loc să i se spună că are o problemă psihologică ar trebui să fie ascultată, ţinută în braţe, iubită.

Este vorba de depresie sau de traumă?

Pentru unele mame, DPN poate fi un diagnostic eronat, ele pot suferi de Sindromul de Stress Post Traumatic (SSPT). Pentru multe femei, experienţa travaliului poate fi deosebit de traumatizantă. În jur de 20% dintre mame îşi pierd cel puţin o parte din amintirile referitoare la experienţa travaliului: tot ce îşi amintesc este “o ceaţă”. Această amnezie parţială este un fel de disociere şi un simptom clasic de SSPT. Psihologii britanici au descoperit că 2-5% dintre mame dezvoltă SSPT după o naştere dificilă. Un procent mult mai mare suferă de alte simptome ale SSPT, precum coşmaruri, gânduri invazive, probleme cu alăptarea, sentimentul de eşec, sentimente de înstrăinare sau dificultăţi în bonding-ul cu bebeluşul.

Atmosfera spitalicească, rece, a sălilor de naştere şi procedeele invazive ale obstetricii preventive moderne, toate acestea constituie pentru multe femei o agresiune. De cele mai multe ori, naşterea este resimţită ca o schimbare înfricoşătoare, un moment în care mamele au o nevoie profundă de legături sufleteşti empatice; au nevoie să li se valideze sentimentele de teamă. Mamele se simt extrem de vulnerabile în aceste momente, iar sălile moderne de obstetrică pun prea puţin accent pe nevoile lor emoţionale. Multe femei simt că au pierdut controlul, că se execută procedee pe care nu le înţeleg sau cu care nu sunt de acord iar aceste temeri ale lor sunt desconsiderate de echipa medicală. Mai mult, în spitalele care separă proaspetele mămici de bebeluşii lor, nevoia instinctuală copleşitoare de a fi aproape de copil este înlăturată cu brutalitate. Multe mame se simt devastate de această separare, se simt pustiite, jefuite, poate fără să îşi dea seama de ce.

În practica mea, de-a lungul anilor, am auzit foarte multe mame plângându-se cu amărăciune că, atunci când şi-au exprimat aceste sentimente personalului medical, au fost catalogate drept “iraţionale” şi ignorate. O parte din angajaţii spitalului minimizează şi banalizează fluctuaţiile emoţionale ale mamelor care trec prin această perioadă delicată – teama, durerea, sentimentul de neputinţă – ca şi cum singurul lucru care ar conta ar fi ca mama şi copilul să supravieţuiască acestui proces nevătămaţi fizic. Depresia începe atunci când, la încercările femeilor de a-şi verbaliza sentimentele, li se transmite mesajul “nu aveţi de ce să vă plângeţi”. Acest mesaj este pur şi simplu zdrobitor. Noi toţi închidem ochii în faţa acestor traume şi a consecinţelor nefaste pentru mame, pentru partenerii şi copiii lor.

Jean Robinson, cercetător la Asociaţia pentru îmbunătăţirea Serviciilor Maternale din Marea Britanie spune că incidenţa SSPT în rândul proaspetelor mame a crescut în egală măsură cu sporirea intervenţiilor medicale, precum naşterea indusă şi operaţia cezariană. Dar chiar şi după o naştere naturală, simptomele de SSPT pot apărea atunci când mamele se simt neputincioase şi neajutorate şi când dreptul lor de a lua decizii asupra naşterii le este negat.

Vise sfărâmate

Adesea, factorul care determină ca mama să fie afectate de depresie este reprezentat de nevoi emoţionale fundamentale, legate de sarcină, naşterea copilului sau de viaţa de zi cu zi de mămică – nevoi ce nu sunt împlinite. S-ar putea ca ea să nu ştie cum să îşi valideze singură aceste necesităţi. În momentul apariţiei bebeluşului, când nevoia ei de suport este foarte acută, ea se regăseşte singură ore întregi, faţă în faţă cu un bebeluş care îi solicită permanent atenţia. Multe mame simt, atunci când rămân singure, că ziua parcă nu se mai temină. Atributele maternităţii, precum şi solicitările bebeluşului, naturale, puternice, dar nesfârşite, ajung să fie resimţite ca o povară teribilă. Totul trebuia să fie minunat, în schimb însă totul este obositor şi plictisitor. Se aştepta să plutească de fericire, în schimb se regăseşte chinuindu-se. Este şocată, iluziile ei sunt sfărâmate, iar ea se auto-învinovăţeşte. Nimeni nu i-a spus că o să fie aşa.

Ca să înrăutăţească situaţia, prietenii şi familia îi spun mereu cât de norocoasă este şi cât de fericită trebuie să fie. Asta o face să se simtă şi mai izolată, mai ruşinată, simte ca sigur ceva este în neregulă cu ea. Cel mai tare se agravează situaţia unei mame atunci când i se spune că nu este raţională. Un asemenea comentariu insensibil, într-un asemenea moment de vulnerabilitate emoţională, poate fi zguduitor.

Prevenirea DPN

Pentru a trata DPN trebuie să acţionăm proactiv, înaintea debutului acesteia. Iată câteva aspecte la care să vă gândiţi de-a lungul sarcinii:

• Alege naşterea naturală dacă acest lucru este posibil; medicaţia utilizată la naştere interferează cu eliberarea naturală a hormonilor fericirii şi iubirii;
• Interesează-te cum a decurs naşterea ta şi primii ani ai copilăriei; găseşte consiliere dacă este nevoie;
• Asigură-te că vei avea suport emoţional din plin – din partea partenerului, a prietenilor, sau o doula. Mama sau o altă femeie mai în vârstă sunt, în mod deosebit, importante;
• Implică tatăl cât se poate de mult pe toată durata sarcinii şi în timpul naşterii, astfel încât el să fie acolo pentru a te susţine;
• Nu te lupta cu depresia: în schimb, primeşte-o ca pe o invitaţie la introspecţie, la încetinirea ritmului, la a simţi şi a te vindeca. Ţine un jurnal, desenează;
• Nu sta singură acasă mai mult decât îţi face plăcere. Petrece timpul în compania altor mame, în grupuri de părinţi;
• Nu înmagazina sentimentele. Poţi plânge, exprimă-ţi sentimentele, vorbeşte cât mai mult despre ceea ce simţi;
• Înconjoară-te de persoane care ştiu să asculte;
• Alăptează. Alăptarea eliberează ocitocina, hormonul fericirii şi iubirii;
• Nu te forţa încercând să duci la capăt diverse responsabilităţi înainte de a fi pregătită. Plănuieşte din timp o “lună a bebeluşului” – prima lună după naştere – ca pe o perioadă de tranziţie, de interiorizare a procesului naşterii şi creerii unei familii. Aranjează dinainte de naştere să ai ajutor la treburile domestice pentru această primă lună – pregătirea mâncării, spălatul rufelor, alte activităţi domestice. Prietenii şi familia pot organiza o listă de sarcini – în care fiecare îşi asumă o sarcină – iată un adevărat cadou pentru o mamă.

Autor: Robin Grille

Tradus de: Raluca Nanu

Articol preluat de pe: www.attachmentparening.ro

]]> http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/depresia-post-natala/feed/ 0 http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/nasterea-ca-o-zi-de-nastere/ http://www.nastecumsimti.org/2009/08/06/nasterea-ca-o-zi-de-nastere/#comments Thu, 06 Aug 2009 11:09:47 +0000 irina http://www.nastecumsimti.org/?p=109

Este posibil ca ziua care se naşte copilul vostru să fie chiar o sărbătoare?

E un moment plin de temeri, un moment de care ai vrea să fugi, ţi-ai dori să treci mai repede peste el? Ţi-e teamă că nu poţi controla totul, nu te simţi în siguranţă?

Eu cred că se pierde ceva, în timp ce ne concentrăm pe elemente din jurul naşterii – a venit medicul, dacă nu ajunge la timp?, de ce s-a răstit la mine, ce am făcut greşit?, acum de ce trebuie să stau la pat?, cui trebuie să dau şpagă când mă dau jos de pe masa de naştere?, ce ma fac dacă ţip când mă doare, poate deranjez pe cineva?, cine or fi toţi oamenii ăştia care se holbează la mine? – în timpul ăsta, dacă am avea nişte răspunsuri, daca ar exista o comunicare eficientă cu personalul medical, dacă am fi pur şi simplu lăsate să ne organizăm naşterea în felul în care avem nevoie noi sa o trăim, poate am reuşi să realizăm că sărbatorim ceva, că se întâmplă un lucru minunat, am putea plânge de bucurie şi am putea spune “La mulţi ani!”copilului care tocmai se naşte.

Sunt sigură ca o mamă în travaliu, atâta timp cât totul decurge fiziologic, natural, este singura capabilă să ştie ce anume trebuie să facă, iar femeile sunt diferite, nu cred că oferind aceleaşi indicaţii pentru toată lumea vei obţine aceleaşi efecte. Naşterea are nevoie de personalizare, este un moment cu impact foarte mare, atât fizic, cât şi emoţional. Este momentul unei mame, al unui copil, al unui tată. Pentru ei are o importanţă majoră, nu pentru cei din jurul lor, care au astfel de momente pe bandă rulantă.

Putem cere un lucru care este al nostru, naşterea in felul în care ne dorim, în care simţim. Iar apoi putem sărbători, putem să ne relaxăm şi să mâncăm tort.

E un pic ciudat, pentru că zilele de naştere din următorii ani, o vor sărbători chiar pe ziua asta, ziua de naştere, pe care acum o trecem cu atâta grijă. Nu este necesar să fie aşa.

Cum ar fi să aşteptăm naşterea ca pe un moment de bucurie, de celebrare?

Normal că am văzut părinţi mândri şi fericiţi de venirea pe lume a noului membru al familiei, dar eu vorbesc de ceva şi mai mult decât atât, de magia aia care pluteşte în aer, de agitaţia pentru cumpărarea cadourilor, de emoţia unei adevărate zile de naştere.

Bine, nu toate spitalele au sală de bal, aşa că se poate încropi şi ceva mai modest, poate doar voi trei, oricum lumea e a voastră!

Oare chiar naşterea, momentul întâlnirii, este un zid, sau doar o uşă prin care poţi trece, uşă în spatele căreia începe o nouă viaţă? Viaţă care merită sărbătorită, fireşte, cu respect pentru ea, cu mulţumire şi bucuria unui lucru împlinit.

La Mulţi Ani!

A se evita consumul de alcool, tutun şi prafuri de lapte.

de Irina Popescu, Educator Prenatal Lamaze